Din octombrie pana in decembrie 1989, Augustin Buzura s-a aflat in Occident. Revolutia l-a prins acolo, stand de vorba cu Crisula Stefanescu despre cum va putea fi Romania dupa caderea regimului comunist. Desi spatiul est-european era deja sever clatinat de seisme politice, Buzura nu dadea semne ca simte cu adevarat vantul schimbarii. Gandea o Romanie post-Ceausescu, dar teoretic, pentru mult mai tarziu, deloc iminenta: "Trebuie sa fii lipsit de cel mai elementar simt politic ca sa crezi ca si peste zece ani Romania va fi la fel de inghetata cum este in momentul de fata. Inseamna sa nu tii cont de ceea ce se numeste in cei mai banalizati termeni "vointa unui popor"". Acest wishful thinking e maximul de prognoza pe care si-l ingaduia la vremea respectiva. Astazi, textul cu care este adnotata in carte discutia de atunci (Post-scriptum) trebuie sa faca fata unei situatii delicate: a recunoaste ca, desi fata in fata cu un prieten, teama nu lipsea, prudenta nu iesea din functiune, ar fi fost nedelicat fata de Crisula Stefanescu; pe de alta parte, a spune fatis "da, nu credeam ca totul va bascula atat de repede, nu aveam anticorpi pregatiti pentru un alt tip de existenta" ar fi insemnat un harakiri fara echivoc si, probabil, inutil. Intelectualii romani nu si-au metabolizat inca nici reactia la dictatura, nici pe cea la democratie. Ar fi nedrept sa-l facem raspunzator numai pe A. Buzura pentru asta.

Scapat pentru doua luni din marasmul pe care-l presupunea traiul in Romania, Buzura marturiseste cu amara sinceritate: "Mi-a folosit foarte mult aceasta perioada de detasare, cand n-am mai fost preocupat de ce mananc, cu ce ma imbrac, cum scap de frig si de griji." Este starea de spirit care va ramane neintrerupt in fundal, in tot acest dialog. In atare conditii, constructia in utopie nu putea fi decat prudenta: "Exista o sete generala de liniste si cand spun linist