Topită de milă, Riţa zbură pe lângă urechile fetei zbârnâind cât putea de tare: Cerule iubite, fă să se mărite... Dar fata, nimic. Nici măcar nu se apăra. Dacă era surdă, şi mută...
Văzând aceasta, Riţa luă pe cont propriu acţiunea. Ea se interesă în toate părţile, până ce ajunse la palatul împăratului de Roşu din care fusese izgonită de muma vitregă sărmana fată care păzea gâştele... Zburând din încăpere în încăpere, nimeri într-una în care o femeie bătrână îmbrăcată în negru lucra la gherghef. Din înaltul odăii, Riţa se lăsă să cadă drept pe gherghef făcând gesturi de naufragiată. Bătrâna, întrerupându-şi lucrul, bătu tare din palme. Era semn bun, se vede. Şi o întrebă: La ce venişi, fetiţa maichii, şi ce gânduri bune îmi aduci? Vorbise cu palmele frumos împreunate sub bărbie, ca o fiinţă deprinsă să se roage. Atunci, gărgăriţa, - mare minune! - i se adresă omeneşte, deşi cu un accent greoi, ardelenesc: No, că mi-s io, gărgăriţa Riţa, şi am de adus o voroavă luminată...
- Ti! se miră ţipând în poale ghergheful Doica, întrucât dumneaei era, ea care o alăptase pe fetica năpăstuită. Tura-vura, pe fată o chema Magdalena, şi că, după ce fusese alungată din palat, un duhovnic tânăr, dar citit şi înţelept, le spusese în taină celor din jurul împăratului nedrept că fiica urgisită avea să scape de răutăţi şi să se reîntoarcă nevătămată acasă numai şi numai când o necuvântătoare îi va cuvânta, ei, Doicii, care o crescuse de mică. Adică, ea, gărgăriţa Riţa, tocmai îi cuvântase! Să leşine bătrâna, şi mai multe nu! Şi chiar leşină de-a binelea. Riţa zbura în jurul ei cu tapaj, o tot pişca, doar-doar şi-o reveni... Cu chiu cu vai, femeia se făcu bine şi îşi reaminti ce-i spusese o dată o ţigancă ghicitoare, precum că, după ce se va împlini cuvântul Duhovnicului, adică exact ce se întâmplase acum, să se ducă ea, Doica, împreună cu necuvântătoarea
