Scriu acest articol la câteva ore după ce Theodor Stolojan s-a retras din cursa pentru Cotroceni. Dar nu e un articol "la cald", pentru că nu intenţionez să intru în hora speculaţiilor. Au făcut-o, slavă Domnului, posturile de televiziune şi cele de radio. În plus, până la apariţia articolului, multe lucruri ce par astăzi enigmatice se vor fi clarificat. Deci, n-am să fac eforturi de imaginaţie pentru a încerca să desluşesc dacă Alianţa D.A. va rezista acestui şoc, dacă PSD-ul are sau nu un amestec, etc. Şi nici măcar n-am să mă obosesc să le arăt obrazul comentatorilor obsedaţi să batjocorească gestul lui Stolojan şi reacţia emoţională (cât se poate de umană, de altfel) a lui Băsescu. Dacă mai au pic de conştiinţă, pot să-şi tragă două palme singuri.

Încerc cu totul altceva: să înţeleg în ce măsură lupta pentru putere a ajuns în România o confruntare pe viaţă şi pe moarte. În după-amiaza şi seara lui 2 octombrie 2004 s-a văzut cu claritate că interesele de-a ajunge la putere în intervalul următor sunt uriaşe. În România vor intra (intră şi acum!) sume enorme de bani pentru a facilita integrarea europenă. Dacă la anterioarele alegeri miza simbolică era şi ea destul de mare, acum ponderea câştigului material e covârşitoare. Şi politicienii români o ştiu.

Pentru mulţi dintre ei nu are importanţă că în 2008 vor părăsi politica, pentru că ştiu că o vor face plin de bani. Vor fi primii şi cei mai fericiţi dintre cetăţenii europeni ai României. Aşa cum astăzi diverşi generali şi colonei de Securitate sunt cei mai prosperi dintre pensionarii ţării şi vorbesc cu dezinvoltură despre "Nea Nicu" şi despre cât de mult au dorit binele poporului. PSD-ul anunţă o campanie electorală de-o murdărie fără precedent. În aparenţă, totul pare de partea sa: organismele internaţionale extrem de înţelegătoare, care la vederea lui Năstase şi Iliescu dezvoltă sub