Având o enormă filmografie la activ (după cum ne aminteşte de fiecare dată), Sergiu Nicolaescu se recomandă drept magnet pentru public şi regizor al poporului. Şi, ca să-i dăm Cezarului ce-i aparţine, poporul a venit, nu, mai degrabă s-a înghesuit la noul său film, Orient Expres. Odată ajuns în sală, a rămas - cu excepţia a două replici la care s-a râs de fiecare dată - siderat, încremenit, mut. Vrând, nevrând, am subscris şi eu la muţenia generală, din politeţe; speram câteva comentarii acide la final. Ei bine, nu! Mai erau indivizi rarissimi care chicoteau, un curajos care a părăsit "ringul" cinematografic, dar în general, lumea a plecat la fel de mută - nici entuziasm, nici regret c-a plătit biletul! Repetând experienţa de trei ori cu acelaşi rezultat, mi-am zis că e vorba de incoerenţa scenariului care îi arunca pe spectatori într-o asemenea stare de confuzie existenţială.

Iar povestea e nu doar încâlcită, ci şi de o lipsă de noimă arareori întâlnită, care ofensează şi o logică elementară. Acţiunea se petrece pe două planuri temporale care par legate, dar te convingi treptat de şubrezenia conexiunii. Primul e intervalul 1911 - 1916: prinţul Andrei Morudzi 1 (Dan Bittman) duce o viaţă plină de cazinouri, femei şi dueluri între Paris şi Bucureşti/moşia sa. În 1935, prinţul Andrei Morudzi 2 (Sergiu Nicolaescu), îmbătrânit, dar nu complet cuminţit, duce o viaţă aparent solitară: e vizitat de crema localităţii Moruzeni (baroana Frunzetti, văduvă, - consort, şeful de gară + consoartă, popa + consoartă, pădurarul, misogin, deci - consoartă) şi de fantomele tinereţii sale nesăbuite, adică Isabel (Ioana Moldovan) şi propria sa variantă tânără (din nou, Dan Bittman). Dar filmul începe cu prinţul 1 fiind călcat de Orient Expres; chiar dacă reuşeşti să crezi că scapă, tot îi vezi mormântul, cu poză cu tot, care atestă c-a dat ortul popii la treizeci-şi-nouă