Nu de mult, Editura Polirom a publicat, în traducerea inspirată a Magdei Teodorescu, celebra scrisoare a lui Oscar Wilde, De profundis. Am recitit-o. M-a tulburat ca prima oară. Am recitit atunci, fireşte, şi Portretul lui Dorian Gray, în aceeaşi traducere, la fel de bună, la aceeaşi editură. M-am plimbat agale prin mintea şi prin sufletul unui artist puţin înţeles şi puţin decodat, mult discutat prin saloanele, tribunalele de demult, ca şi în zilele noastre, ca un epatant subiect monden, ca un clocot al frivolităţilor. Parcurgînd aceste texte, graniţele dintre creator şi creaţie, nu foarte viguroase în cazul lui Wilde, se topesc definitiv, se face lumină în clar-obscurul saloanelor încîntate doar de tîlcul vorbelor de duh ale acestui autor-personaj non-conformist, teribilist, puternic şi, totuşi, atît de vulnerabil. Nu e timpul aici, şi nici locul, unui studiu asupra cîtorva, măcar, din teoriile lui Wilde, asupra problematicii dense, vii adusă de el în roman, să spunem, a legăturilor cu mitul Faust sau Narcis, a ieşirii din aură şi chiar a răsturnării unor perspective. Deşi tentaţia este mare.

Aşa cum a fost ea şi în cazul creatorilor spectacolului Portretul lui Dorian Gray de la Teatrul Odeon. Tema, romanul, vîlva din jur, seducţia însăşi a autorului şi ca personaj sînt greu de strunit împreună. Dacă regizorul ar fi fost un inocent, un tip mai puţin instruit şi mai puţin profund spiritual, probabil că nici nu-şi punea problema să dramatizeze romanul lui Wilde. Găsesc că în această montare, intelectualul rafinat din Dragoş Galgoţiu l-a aşezat pe un loc secund pe regizor. Nu i-a dat pace să lucreze pînă la capăt. În loc să simplifice demersul în scenariu şi să-i dea o coerenţă pe scenă, o idee mult mai tare, mai pregnantă, mai vizibilă, să adune tensiunea şi miza pe care a contat, Dragoş Galgoţiu s-a complicat, sedus fiind de roman şi de Oscar Wilde