De cate ori se lasa toamna, cu nebunia ei de culori si cu mirosurile ametitoare de recolte bogate, alcoolurile unei nostalgii devastatoare mi se urca in suflet. Cred ca sunt dependent de toamna, nu pot trai fara struguri, fara dovleac copt, fara zacusca de gogosari si castane coapte.

Am strans toamna dupa toamna in regiunea fiintei mele, cum spune poetul, si am inteles un lucru simplu, de toti cei de fata cunoscut: fara toamna, viata noastra n-ar avea sens. Insasi planeta Terra a fost randuita de pronia cereasca sa se invarta anume pe firmament, sa se rostogoleasca in asa fel incat o data la 12 luni sa-l aduca printre noi, nostalgicii, pe dragutul de Octombrie. Pretutindeni e frumoasa luna recoltei, dar ca la taranii din satele romanesti nu cred sa mai fie undeva pe lume (lasam la o parte vremea rea de saptamana trecuta; frigul prematur vesteste, spun ecologistii, zorii unei noi ere glaciare).

Am strabatut zilele trecute, cu soare bun, peste o mie de kilometri de drum national, printre livezi si vii, printre lanuri de porumb si gradini de legume. Pana la construirea autostrazilor impersonale si reci, care vor fura din pamantul fertil al tarii zeci de mii de hectare, romanii au inca norocul soselelor care trec pe la portile caselor, prin spatele gradinilor sau pe marginea pasunilor. Pretutindeni, in Valcea si Gorj, in Sibiu si Alba, in Cluj si Mures, se facea simtita forfota culegatorilor, aprinsa disputa a damfurilor de must in fierbere si tuica proaspata, de ceapa rosie si stiuleti depanusati, lasati sa se zvante in fata patulelor. Este un octombrie bogat, bucolic, plin de temperament. Un octombrie in care afli ca inca mai exista tarani, si ridici slava Cerului pentru asta. Sus, in podisul transilvan, pe sub valurile de fum slobozit intru ferirea merelor de inghetul neasteptat, taranul e pe camp. Munci si zile, adica turme si cirezi pe sosea, turist