MOODY
Si eu, ca multi altii, mi-am lasat o mare parte din suflet in Romania, iar o parte din el e legat de o minune de catelusa. Cand a primit-o sora mea, nu avea mai mult de 6 saptamani, iar din mormanul de blanita alba si ciufulita nu puteai deslusi decat trei puncte: doua vii, calde si intrebatoare, unul mai maricel si rece. A trecut ceva vreme pana cand blanita a inceput sa se increteasca si sa se aseze frumos si pana cand a inceput - surpriza pentru noi! - sa i se alungeasca nasul si urechile. O stiam pe mamica ei, o printesa de altfel, nu stiu insa de ce crezuseram ca ea va ramane un catelus normal si nu va semana cu rasa caniche, careia ii apartine. De-a lungul vremii, a fost cea mai mare bucurie a sufletului nostru. Mi-o amintesc cand, mica si grasuta, alerga prin casa (iar atunci cand voia sa se opreasca sau sa ia o curba, funduletul i se mai tara pe jos pret de o secunda, pana a invatat sa franeze). Niciodata nu ni s-a parut un efort, niciodata nu am simtit ca e prea greu sa o crestem. Da, era greu pana cand trecea ziua si veneam acasa sa o vedem, dar ce fericire era pe noi cand ne intalneam! Ne durea inima cand veneam seara si ii auzeam plansetele, de la parterul blocului. Ne simtea de departe pe scari, iar odata intrati in casa, trebuia sa fim gata sa aruncam tot ce aveam in maini si sa ne pregatim bratele primitoare pentru bulgarasul de zapada care, din prea mare graba, mai mult se rostogolea, decat alerga spre noi. Urmatoarea jumatate de ora era in exclusivitate dedicata ei, nimeni si nimic nu putea intrerupe asta. Scancetele, latraturile, pupacitul (cum il numeam noi si care era mai degraba un limbacit) nu ar fi incetat pana dimineata, daca am fi putut. Ce ma topea literalmente era felul in care venea sa o iei in brate, mai ales cand eram pe afara si se speria de vreun catel sau de altceva. Se sprijinea de tine si intindea labutele din fata
