Analistii de dans contemporan si de teatru-dans sint putini (daca sint cu adevarat), mult mai transparenti decit oferta de spectacol si afluenta de public, iar sistematizarea unei sintaxe ori chiar a unui vocabular cit de cit specializat se amina deja de decenii. E si pricina pentru care, de fiecare data cind am de scris (mai bine zis cind am chef sa scriu) despre un spectacol care sa se revendice ori care sa fie clasificabil in asemenea categorii, traiesc un soi de frison al ilegitimitatii. Spectacolul de dans contemporan are rareori o tesatura narativa pe care sa te poti sprijini in descrierile tale, iar constructia lui accentuat metaforica iti ambiguizeaza la maximum interpretarile, investitiile de semnificatie, intuitiile, care nu-si afla inca o acoperire conceptuala cit de cit valida. Asta, daca privim din cealalta parte, e si un mare avantaj pentru coregrafi si dansatori, care par a se misca intr-un spatiu de libertate mai larg decit cel al teatrului de proza ori al baletului clasic, pe de-o parte din pricina rezistentei propriei arte la disectii notionale, pe de alta din pricina absentei unei adevarate culturi critice a domeniului.
Atemporal. G, pian, cinema si trup viu
La Baia Mare si la Cluj, stagiunile s-au deschis (in cazul al doilea intr-un calup cu alte doua puneri in scena) cu spectacole de teatru-dans, respectiv de dans pur si simplu, al caror caracter iesit din comun ma obliga intr-un fel sa-mi sar peste umbra. Atemporal. G, subintitulat chiar „un experiment de Luminita Ioana Valeanu“, e o montare curajoasa si ambitioasa, avind ca suport o dramatizare foarte libera dupa La tiganci a lui Eliade, semnata de regizoare si de tinarul dramaturg al teatrului maramuresean Raluca Sas-Marinescu. Ambele personaje sint tinere: Luminta Valeanu a terminat de citiva ani actoria la Cluj, a jucat la Tirgu Mures si e studenta azi la reg
