In urma cu citeva luni am luat masa cu un cuplu de tineri universitari de la Viena – ea romanca, el austriac, extrem de simpatici si de interesati de ce se (mai) intimpla prin peisajul cultural romanesc. Dupa citeva replici de tatonare despre vreme si meniul restaurantului, ea si-a luat inima in dinti si mi-a spus, pe un ton precaut, ca si cind nu ar fi vrut cumva sa ma jigneasca: „Am auzit despre tine ca esti feminista“. Amuzata, am confirmat. Amindoi au continuat, extrem de curiosi: „Si cum e?? Cum e sa fii feminista in Romania??“.
Intimplarea mi-a revenit in minte citind dezbaterea din numarul 240 al Observatorului… despre starea feminismului romanesc. Nu cred ca am nici acum, cum nu am avut nici in acel moment, un raspuns persuasiv, de tip reteta, pentru aceasta intrebare. Dupa cum nu as putea propune un astfel de raspuns nici pentru alte intrebari „grele“, la fel de generice, care m-ar putea viza, de tipul: Cum e sa fii tinar/a in Romania? Cum e sa fii profesor/profesoara in Romania? Cum e sa fii barbat/femeie in Romania? De ce?
In primul rind, pentru ca nu vad deosebirea dintre ele. Pentru mine, ca subiect generic, purtator a nenumarate alte determinatii, „a fi feminista“ a iesit din sfera exoticului pentru a deveni o eticheta normala, fireasca, aidoma celorlalte. Pina cind noi, cei/cele care am acceptat aceasta denumire ca pe o latura clara, armonioasa, a propriei identitati, nu o vom percepe ca pe un fenomen normal, nu ne putem astepta ca „ceilalti/celelalte“ sa reactioneze pozitiv la auzul ei.
Evident ca nu sint atit de idealista sau naiva incit sa cred ca voi gasi, la ora actuala, in Romania, multi oameni care sa impartaseasca aceste idei. Sint convinsa ca, pentru cei carora termenul ca atare le spune totusi ceva (probabil, celor mai multi romani termenul le suna la fel de strain si gol ca si cel, mult vehiculat, dar la fel de inde
