Spun multi critici ca, pe masura ce lectura se profesionalizeaza, devine aproape imposibila apropierea de carti cu pasiunea adolescentina de odinioara – e una dintre „temele“ de referinta in Temele lui Nicolae Manolescu, de exemplu. Iar aceasta concluzie paradoxala a fost repetata obsesiv de multi alti critici romani. Si totusi, acesta este un mod de a spune ca pasiunea lecturii este strict determinata biologic, ca adolescenta lecturii este una singura. Nu e insa ce am invatat de la Derrida si de la alti citiva... Moartea lui Jacques Derrida m-a impins (pe mine, un biet profan in ale deconstructivismului) sa incerc o evocare.

Mai intii, sa ne intelegem. Nu sint un cititor profesionist de Derrida. Sint doar un cititor care i-a acordat acea atentie adolescentina care vine o data cu schimbarea prioritatilor si dorintelor culturale. Am intrat in 1996 in Facultatea de Litere si deja, impreuna cu citiva colegi, eram intr-o incercare furibunda de obscurizare (de fapt, o fuga de tonele de clisee acumulate pentru admitere) a discursului nostru cultural. O fireasca pornire pentru a doua adolescenta, cea de dupa 18 ani. Asa s-au ingramadit pe birourile noastre Derrida, Foucault, Deleuze si alti filozofi asemenea. Negarea dificultatii unor astfel de autori devenise un scop in sine. Sint acei autori care cer imperativ o autonomie a lecturii incredibila, care cer o atentie demna de un meci de fotbal foarte, foarte important. Sint acei autori care incearca sa convinga tot timpul ca scriu mai mult decit simple carti.

Eram contaminati de formule magice precum pharmakon, la différance, diseminare etc. Deleuze era chiar mai complicat si se hazarda in asocieri logice incredibile, care meritau absolut tot timpul liber. Foucault era acela care dadea gust ideologic aventurii – de aceea confuntarea cu el putea insemna sfirsitul excursiei exclusiv livresti, precum