După cum bine se ştie, noi, românii, nu prea excelăm la capitolul onoare. Datul după corcoduş, întorsul ca la Ploieşti, făcutul pe niznaiul, obrazul gros, ascunderea capului între urechi sunt câteva din armele noastre favorite, acolo unde puţină fermitate ar rezolva problemele. "Nu te lega dacă nu te doare capul", "Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala", "Capul plecat sabia nu-l taie" şi alte, multe, proverbe din aceeaşi categorie a neimplicării indică un psihic colectiv spăimos. Cum naiba om fi ieşit aşa fricoşi, când genele noastre pleznesc de decebali şi traiani? Când ne-am moleşit în halul ăsta, de ne calcă în picioare cine şi cum vrea?

Orice piticanie bâlbâită, orice prostănac cu ifose, orice escroc bun de gură ajunge să facă în România carieră, fără să-i spună cineva câteva vorbe de la obraz. Aici prosperă mai ales nesimţiţii, deşuchiaţii, ticăloşii, bestiile şi căzăturile morale. Există o incredibilă fascinaţie a românului faţă de nulităţi, farsori şi otrepe. La orice competiţie, în orice concurs pentru un post public, în nouă din zece cazuri câştigă incompetentul, slugarnicul şi licheaua. Juna generaţie a deprins într-o clipită dincotro bate vântul şi se comportă în consecinţă. Că bătrânii sunt conformişti, tremurând în faţa celui mai prost dintre şefi e, poate, de înţeles: asta i-a învăţat comunismul, asta fac. Dar când vezi inşi care, la douăzeci de ani, se comportă de parc-ar avea în spate decenii de mizerie bolşevică, îţi cam vine să laşi, a lehamite, totul baltă şi să-ţi vezi de propriile-ţi interese. Adică să devii un român ca la carte: obedient, tremurător, mereu cu musca pe căciulă.

Gaşca ivită din pulpana lui Iliescu a speculat cu brio aceste caracteristici. Ultimii patru ani au arătat de ce suntem în stare în materie de rea-credinţă, încăpăţânare prostească, lipsă de inspiraţie, laşitate. Am fost încălecaţi, ni s-a p