Pentru a indica relaţiile sentimentale stabile, dar neoficializate, româna actuală pare să dispună de o serie sinonimică foarte bogată, cuprinzînd desemnări neutre, juridice, depreciative, afective, populare, familiare etc. Limbajul jurnalistic, cel puţin, oferă numeroase exemple de folosire a acestor termeni, în comentariile despre viaţa privată a personajelor la modă - actori, fotbalişti, manechine, cîntăreţi - dar şi în reportajele curente, în multe pagini de cronică mondenă sau de senzaţie. Statistic, par la fel de puternice perechile iubit - iubită ("inspirată de un fost iubit", Evenimentul zilei = EZ 2686, 2001, 9; "are de vreo cinci ani o iubită", VIP 19, 2001, 11) şi prieten - prietenă ("fostul prieten al Madonnei", EZ 1530, 1997, 12; "prietena lui avea apartament", EZ 2313, 2000, 2). Sensul special al termenului prieten(ă) nu este foarte vechi; el s-a dezvoltat în limbajul familiar prin eufemism, poate şi sub influenţa francezei. Ambiguitatea cuvîntului care poate indica atît amiciţia, cît şi relaţiile amoroase e rezolvată în franceză prin determinanţi (petite amie), aşa cum în engleză specializarea este obţinută prin compunere (girlfriend, boyfriend); în română, doar articularea cu articolul hotărît indică unicitatea relaţiei sentimentale ("E prietenul ei? Nu, e doar un prieten..."); evident, sînt şi contexte în care termenul poate crea confuzii. Se observă în prezent şi tendinţa de a atribui celor două cuvinte determinările stabil, oficial: "Am un iubit stabil" (EZ 3375, 2003, 12); "tăinuieşte relaţiile lipsite de implicare sentimentală de dragul iubitului său oficial" (VIP 19, 2001, 3); "dădea nenumărate telefoane unei femei ce nu avea nici o legătură cu prietena sa oficială" (VIP 19, 2001). Chiar şi cuvintele cel mai puţin marcate din serie au o anumită conotaţie socială, care poate fi pusă în evidenţă prin compararea contextelor tipice de apariţie