- Unde este veselia ta de altădată?
- Şi unde sînt peştişorii cei veseli, cei argintii, cei frumos coloraţi - ca o grădină botanică - ai vieţii mele? Vezi tu, Alex. Ştefănescu, asta mă întreb şi eu... S-a dus veselia, cu peştişorii argintii cu tot... pesemne într-o ţară mai blîndă, într-o epocă mai curată.
Dar asta nu înseamnă că nu rîd.
- A început un nou an universitar...
- Mie îmi plac mult vacanţele.
- Cum sunt studenţii tăi?
- Ca şi-n anii trecuţi. Învăţămîntul universitar a devenit de masă, aşa că studenţii pe care-i am sînt, cu mici excepţii, abia... alfabetizaţi. Elevii pe care i-am avut, între 1980-1989, la Liceul Racoviţă, aceştia, da, erau geniali. Clase de matematică-fizică. Din clasa mea, de pildă, clasa la care am fost dirigintă, aproape toţi sînt în străinătate, împrăştiaţi din Germania şi Spania pînă-n Canada şi S.U.A. Dar studenţii... Cei de la filosofie sînt, fireşte, cu pretenţii, chiar dacă cei mai mulţi nu ştiu să facă o frază corectă. Eu încep în fiecare an cu un mare elan şi cu o puzderie de iluzii, dar în sesiune, cînd le corectez lucrările, mă calmez: bravii mei studenţi nu pot construi o frază, fac greşeli de ortografie, şi, bineînţeles, nu învaţă nimic. Facultatea de Filosofie îi sminteşte: pentru că studiază filosofia universală - iar cu mine doar filosofia românească - ei se simt proiectaţi direct în universalitate. Iar de acolo, privesc cultura română şi filosofia românească bineînţeles de sus, considerîndu-se prea buni pentru ele.
N-aş spune că ei sînt de vină. Pentru că nu ştiu scrie - adică, pentru că fac greşeli ortografice, pentru că nu ştiu face un rezumat sau o analiză de text -, de vină sînt şcoala generală şi liceul, fiindcă acolo ar trebui să înveţe toate astea. Pentru tînăra lor aroganţă faţă de cultura română, meritul îl deţine chi
