Trăind cu convingerea că viaţa unui semiratat e uşoară, cam toţi ne înşelăm, fiindcă nu e deloc aşa. În general, un semiratat, în cel mai adevărat şi mai înălţător sens al cuvântului, este un suferind care trebuie înţeles, compătimit şi acceptat ca prezenţă indispensabilă în cadrul unei comunităţi. Evoluţia acestuia de-a lungul existenţei este, în cele mai multe cazuri, doar aparent simplă, deoarece se întâmplă deseori ca el să-şi conştientizeze neputinţele intelectuale încă de pe băncile şcolii, respectiv pe când era considerat de către colegi un "idiot simpatic", deşi avea unele apucături de vedetă. Aceste răbufniri de crezută-de-ei-inteligenţă, l-au ţintuit în grupul elevilor despre care generaţiile de dascăli vorbesc, fie... tăcând, fie zâmbind îngăduitor, fie, cei mai duri, printr-o fluturare a mâinii în dreptul capului cu semnificaţia bine ştiută...

Însă, contrar unor aşteptări... pedepsitoare, semiratatul nu numai că nu a murit din asta şi nici nu l-a ajutat mintea să înveţe ceva, dar s-a ambiţionat şi a dus lupte grele sub stindardul dorinţei de se elibera de stigmatul ucigaş al nulităţii. Şi aşa, din eşec în eşec, relativ cam pe toate planurile, pe la vârsta adolescenţei, a început să "compună" şi el, ca orice român "născut poet", scrieri, de regulă versuri, adică un gen literar unde, sub oblăduirea câtorva metafore - unele prăpăstioase şi jignitoare pentru lingvistică - îşi putea dezlănţui sentimentele sub forma unor... suspine elucubrante... Bineînţeles, şi pentru asigurarea unei platoşe cât de cât salvatoare, majoritatea produselor erau aruncate în recipientul inexpugnabil al suprarealismului, postmodernismului, ermetismului sau al filozofiei, fapt care putea să-l proiecteze în mijlocul marilor şi neînţeleselor spirite ale lumii... Ca orice pui de dac (cum l-au susţinut entuziaştii, patriotarzii şi, mai ales, răuvoitorii), cele câteva po