Scrisul lui Camil Petrescu mărturiseşte ambiţia de-a sta, ca să spun aşa, sub zodia lucidităţii imperturbabile. Erosul său nu face excepţie, înfăţişîndu-se, dimpotrivă, ca un certificat al cerebralităţii ce se vrea pururi triumfătoare, o lumină ultimă capabilă a destrăma toate negurile, a dizolva toate misterele ce se înnoadă trudnic în textura infinită a vieţii. Ne propunem în rîndurile de faţă a-l analiza succint, pe urmele d-nei Irina Petraş care-i consacră un substanţial capitol în cadrul unei cărţi de "schiţe pentru un portret" al scriitorului. Abordînd dragostea ca pe un fenomen eminamente intelectual, autorul Patului lui Procust îşi exprimă punctul de vedere prin vorbele unui personaj, Pietro Grala, din Act veneţian: "Bucuriile adevărate ale dragostei sînt bucurii ale minţii (...) Vorbeai că dragostea este beţie, ei bine, omul inteligent nu se îmbată", ca şi, în nume propriu: "Luciditatea se instalează în emoţie ca un stilet care adînceşte toate feţele interioare. Toată viaţa sensibilă şi afectivă este sporită de lumina în care o învăluie inteligenţa". Dar determinarea iubirii prin intelect constituie o formulă la rîndul său analizabilă, întrucît "inteligenţa" mereu invocată n-ar putea funcţiona ca o instanţă limitativă ori ca o staţie de sosire finală, ci, în măsura în care se respectă, ca un stimul al aprofundării fenomenelor, observîndu-se natura lor intrinseră, recunoscîndu-se şi adîncimile insondabile, obscurităţile irezolvabile ce pot intra în compoziţia lor. Inteligenţa n-ar trebui să devină, în nici un caz, propriul său fetiş, fiind doar un instrument al înţelegerii, în variate direcţii, într-o combinatorie deschisă, dar nu fără a-şi recunoaşte, la nevoie, dificultăţile şi limitele. în situaţia de faţă, nu sîntem dispuşi a o socoti altminteri decît, la modul obiectiv, o cheie a descifrării, în primul rînd, a unei psihologii auctoriale, detectabile