A fost un timp când florile artificiale nu se realizau din plastic, preferându-se înmănuncherile din pene, petale de mătase sau chiar de sticlă. Materiale care subliniau fragilitatea dragostei, pe care le găsim evocate în interiorul fin de sičcle de pe scena lui Pelléas et Mélisande, de Claude Debussy, la opera din Glyndebourne. Teatrul se află într-un sat englez, în mijlocul unei superbe grădini înflorite. Iar pe scenă, montarea istoricistă a lui Graham Vick plasează acţiunea chiar în epoca lui Debussy, cu ajutorul unor nenumărate crizanteme artificiale roşii şi galbene care decorează în buchete enorme larga scară în colimason ce ocupă partea stângă a încăperii. Personajele nu părăsesc niciodată acest interior somptuos. Chiar scenele care, corespunzător libretului, ar trebui să fie jucate lîngă o fîntînă, în pădure, într-o grotă, se desfăşoară în acelaşi interior, cu o luminaţie mai intensă, care lasă să se vadă, sub podeaua semitransparentă, ca sub un strat de gheaţă, nenumărate crizanteme. Aceasta este poate şi motivul tragediei: Pelléas şi Mélisande, căutând singurătatea şi naivitatea amanţilor romantici în cadrul naturii, nu pot totuşi evada din încăperea prejudecăţilor culturale, nu se pot iubi dincolo de privirea adulţilor. Acţiunea piesei lui Debussy începe cînd Golaud o găseşte pe misterioasa Mélisande pe marginea unei ape. Este o femeie fără trecut; mai bine zis, nu vrea să-l mărturisească. Dar în subiectiva punere în scenă, această nimfă nu se află în pădure, însă întinsă pe masa salonului, acoperită de un cearceaf ca un cadavru într-o sală de disecţie. Va trăi printre oameni, se va căsători cu Golaud, se va îndrăgosti de fratele mai tînăr al acestuia, Pelléas, iar la sfârşit, după o scurtă suferinţă, se va întoarce la punctul de plecare, deci pe masă - sugerând astfel posibilitatea unor eterne reîntoarceri, mitul clasic al tragediei ce se repetă din