Bogdan Suceavă este ceea ce se poate numi o "figură" în literatura noastră de azi. Doctor în matematică şi asistent la California State University, este îndrăgostit iremediabil de literatură, devenită, practic, o a doua specializare. Spun specializare nu neapărat pentru că este extrem de activ în zona literaturii - prezent în periodice culturale şi pe site-uri literare sau în publicistica de opinie - dar şi pentru că a scris deja câteva cărţi de proză (printre altele, Imperiul generalilor târzii, Dacia, 2002, şi Bunicul s-a întors la franceză, Timpul, 2003), ba chiar şi un volum de poeme (Legende şi eresuri, Magic Art Design, 1995), toate bine şi foarte bine primite de critică. Premiile şi nominalizările obţinute sunt "pe bune" căci, în cadrul generaţiei din care, biologic, face parte, Bogdan Suceavă nu seamănă cu nimeni, scrisul său dovedind că e nu doar un scriitor de talent, dar şi unul perfecţionist, care îşi lucrează îndelung şi conştiincios textele. Lucru pentru care are toată consideraţia mea, cu atât mai mult cu cât puţini sunt scriitorii tineri de azi (pot fi număraţi pe degetele de la o mână) care ştiu să scrie o frază de câteva rânduri, complicată dar cu ritm, fluentă şi armonioasă. Un detaliu stilistic, poate, pentru alţii superfluu, dar care ar trebui să facă diferenţa. Fraza prea multor scriitori tineri e comună, seacă, indistinctă!

Prozele scurte ale lui Bogdan Suceavă sunt mult prea bine scrise (naraţiune, construcţie, registre variate) pentru ca apariţia unui (nou) roman să producă cine ştie ce suspiciuni. Scrisul lui denotă predispoziţia şi pentru spaţii mari, cu mize narative pe măsură, iar romanul Venea din timpul lui diez nu înşală aşteptările. Cu rezervele de rigoare, bineînţeles. După atâta mic realism, sătul de fronda prin limbaj, de nonconformismul ridicat la rang de way of life şi de trendul narcoticilor în floare, iată că