Reconstituirea povestirilor din cartea de faţă ar putea să pornească de la descrierea unei fotografii. Patru marginali underground, cu figuri supărate, (ne) privesc, plini de atitudine, dintr-un decor cu valenţe transparent-simbolice: o draperie care acoperă o fereastră (pe o scenă? într-un muzeu?) lăsând o fantă îngustă la mijloc, colaj de portrete decupate şi postúri expediate dintr-o trăsătură de creion, mult negru, ca în nigredo-ul alchimic sau ca în Corbul lui Alex Proyas (ca să nu spun: ca în videoclipurile celor de la Iron Maiden sau Sepultura). Te aştepţi deja la geamuri care vibrează, luate cu asalt de bubuitul başilor, la proteste sociale răcnite din toţi rărunchii sau recitate, ritmic, pe versuri, mai ceva ca la Paraziţii. Pe scurt, îţi vine să scuturi cartea ca să cadă, de undeva, CD-ul.
Ei bine, băieţii n-au mai avut bani să editeze un LP. Într-un fel, ne-au păcălit: au pus înăuntru doar textele. Transcrise, însă, cu lux de amănunte, într-o notaţie muzicală fără volute şi fără mofturi. Emoţia, blazarea, dezamăgirea, exaltarea, speranţa, căderea, uimirea, salvarea, uitarea, toate sunt acolo şi, ca în hip-hop, ca să prinzi nuanţele nu e nevoie să mergi la Conservator (a se citi: la Litere). Artiştii ad-hoc vor să pară autentici, să presteze (scrie) aşa cum sunt. Fără trucuri, fără deghizări, fără (inter)textualism, optzecism, pedigree-uri livreşti, parade cu lecturi. Ca să exprimi lumea e de ajuns să numeri muştele de pe pervaz, nu ai nevoie de Gheorghe Iova, de Orbitor sau de Norbert Elias. Asta spun cei naivi, care cred că pot sta departe de referinţe, de sistem. Cei care au (mai) dat cu nasul de proză îşi dau seama că nu există scăpare: dacă nu-i pomeneşti pe Baudrillard şi pe Radu Cosaşu n-ai făcut nimic! Obrazul subţire...
Revenim la fotografie. E plină de semne. De indicii care te ghidează prin carte. De exemplu, căciul
