Se întîmplă uneori ca lucrări de critică sau de teorie literară să cunoască, în chip neaşteptat, oarecum, succesul de librărie. O explicaţie la îndemînă ar fi că publicul caută să-şi confirme (sau să-şi "creeze") gusturile proprii preluînd argumentele, mai mereu devenite clişee, ale criticii de verdict. O alta, propusă, bunăoară, de Stanley Fish, ca răspuns la întrebarea "de ce (mai) citim critică?", este prejudecata, într-un fel, că înţelegi mai bine un text, extrăgînd din el mai mult sens, dacă parcurgi "părerile despre". Critica e văzută, în ambele cazuri, ca un manual al bunului cititor, cu deosebirea că în prima variantă permite confruntarea ipotezelor individuale cu nişte rezultate "standard", pe cînd în a doua oferă o metodă de "înaintare"aşa-zicînd etalon, fără de care există riscul opririi în dreptul unor praguri comode. De rostul comentariilor avizate dă seama, schimbînd ce e de schimbat, îndemnul ambiguu din Le Figaro, "chassez quelques idées reçues...": pentru unii cititori, recursul la critică e fuga după certitudinile de-a gata, pentru alţii e tocmai fuga de ele.

Cartea lui Lucian Raicu, reeditată de curînd în colecţia "Collegium. Litere" a Editurii Polirom, are ca titlu o metaforă alunecoasă: "calea de acces". În termenii "împărţirii" de mai sus, ar însemna că volumul strînge fragmente dintr-o operă critică de-al doilea nivel, care nu ţinteşte concluziile (cel puţin nu la vedere), ci modurile de investigare, interesată fiind de drumuri, nu de pietrele de hotar. Lato sensu, este adevărat. Părerile lui L. Raicu, pus pe franjurat etichete, pe bătut alte efigii, nici pe departe definitive, sînt greu de transformat într-un inventar de invariante, gata de-a fi preluate şi reciclate după voie. Criticul nu le iartă nici altora "vorbele de duh": "tonul acela tipic tolstoian, puţin răstit, este el însuşi indiciul unei incertitudini, al unei lup