Sa presupunem urmatorul caz imaginar: statul decide un import de urgenta de 1.000 de automobile Ferrari, la 300.000 de euro bucata. Masinile sunt subventionate in proportie de 99,9 la suta si vandute pe piata interna cu pretul unei Dacii. Costul pentru buget al operatiunii e de 300 de milioane de dolari. Iar treaba asta se repeta in fiecare an din ultimii 14.

Ei bine, vestea buna este ca noi chiar am cheltuit banii astia, ba chiar mai multi, incepand cu 1990. Vestea proasta e ca nu avem masinile. N-am importat Ferrari, ci am subventionat fabrici, utilitati, chestii. Astazi nu mai avem acele fabrici. Si nu mai avem ce face cu acele chestii. Sau mai sunt acolo, insa nu mai valoreaza nici un capac de roata.

In schimb, fiecare cumparator care si-a luat Ferrari in 1990 poate sa-l vanda astazi, la orice ora, cu un pret care se apropie de 70 la suta din valoarea masinii noi. Afara de cazul in care chiar are o masina rara si de colectie – atunci o da chiar mai scump decat a luat-o.

Mai pe sleau spus, daca in 1990 administratia decidea un import de urgenta de masini de lux, astazi macar 1.000 dintre noi ar fi fost niste oameni bogati. Ea a preferat insa alta solutie: a intretinut cu aceiasi bani 100.000 sau un milion de oameni. Timp de 14 ani. Aparent umanitara, intentia asta a creat de fapt o noua meserie in Romania: aceea de asistat.

De om dependent de proptele, incapabil sa mai lege in mintea lui retributia de munca si efortul de succes.

Dar nu despre oameni voiam sa va vorbesc, ci despre afaceri. Afacerile in care am bagat banii si care nu merg. Si cele pe care nu le-am bagat in seama ne tin in viata.

Cam asta e concluzia dupa 14 ani de investitii ale statului in industrii scumpe si dragi, mai urate ca un Ferrari de la distanta de la care citesti bilantul contabil, insa mai dragute in cartile pe care le-au c