Terapia "nenea Cornel".
Vara lui 1963 m-a prins pe picior gresit. Intrasem deja in adolescenta, cu frica la trezire ca mama, in varsta de 33 de ani, ar putea sa moara in orice moment: avea o stenoza mitrala decompensata. Pana la urma, destinul si-a facut jocul crud: mama a murit, apoi, la scurt timp, intr-un accident stupid, l-am pierdut si pe fratele meu, si ca sa fie nenorocirea cu varf, ne-a ars casa.
Cu o fire sensibila ca a mea, puteam ajunge oriunde, precum puful de papura: in abis, pe-o cale gresita sau pe cea dreapta, dar eu, de frica probabil, sau poate dintr-o intentie salvatoare, am ales singurul drum care putea sa ma scoata iar la lumina: invatatura. Invatam cu deznadejde, aproape ca un robot, eram cuminte si rezervata, dar cu sufletul inghetat de atatea nenorociri. Nu puteam reactiona pozitiv la un boboc de trandafir si negativ la intepatura spinului. Traiam si-atat, vegetam si-atat, pana intr-o zi, cand am fost invitati, prietenul meu si cu mine, la unchiul acestuia, nenea Cornel, despre care stiam ca-i in varsta, ca are un spirit liber si tanar...
Spre Bariera Vergului, strada Crisan aparea ca o fundatura de mahala bucuresteana. La numarul 12 era o casa care avea la strada un perete si o fereastra taiata in iedera, un gard metalic si un aer gri si sarac. Nimic din afara nu te lasa macar sa banuiesti dimensiunile comorii din spatele portii, un univers fabulos, plin de verdeata si flori. Zidul casei din curtea interioara era verde de iedera, gardul din dreapta verde de caprifoi si vita salbatica, tufe imense de trandafiri si hortensii strajuiau o potecuta din dale de piatra, langa care erau zeci de ghivece de flori. De peretele casei era prinsa o copertina din panza de cort, montata pe scripeti, pentru a te feri de soare, iar sub copertina, o masa si cateva scaune din lemn.
Nenea Cornel si tanti Florica, doi batrani imbracati m
