De mult timp locuiesc singura. Dar de cativa ani, aveam motive sa ma grabesc spre casa. Eram cautata si asteptata ore in sir, pana veneam de la serviciu, ba chiar si zile intregi, cand eram plecata in concediu...

Ne-am imprietenit cu cinci ani in urma. Venea la geamul apartamentului meu, impreuna cu ceilalti porumbei. Le dadeam sa manance ce aveam: firimituri de paine, de mamaliguta, boabe de grau sau seminte de floarea soarelui. Dar Pichi, pentru ca asa ii pusesem numele, nu avea aceeasi forta ca tovarasii lui si nici stabilitate pe ambele picioare. Era schiop. Inghitea cu lacomie cateva firimituri, dar imediat era batut cu cruzime si dat la o parte de ceilalti porumbei, ca in final sa ramana flamand. Astepta apoi ceasuri bune dupa plecarea lor, implorandu-ma cu privirea sa-i dau si lui sa manance. Iernile, isi strecura sub pene piciorul bolnav, cu gherutele adunate, incalzindu-l de ger, dar tot nu abandona pervazul geamurilor, cautandu-ma cu privirea in toate camerele. Lasam pentru el perdelele trase, ca sa ma observe cand apar. In ciuda infirmitatii lui, era cel mai gras dintre porumbei, pentru ca se simtea protejat si multumit. Daca ieseam pe balcon si-l strigam, de unde era, plana spre mine cu-n gungurit fericit. Era constient, totusi, ca datorita handicapului era vulnerabil si nu se apropia niciodata de mine, cat sa-l ating. Dar de iubit ma iubea, stiu sigur. Ceilalti porumbei l-au persecutat si mai mult, cand au observat ca devenise favoritul meu. Aveam un loc secret, stiut numai de noi, ferit de privirile lor, unde isi cauta cescuta cu mancare, asigurandu-se ca ceilalti nu-l vad. Cand observa ca este urmarit, astepta pana ce porumbeii se indepartau si apoi manca.

Intr-o zi, era un inceput de octombrie, nepotul meu, Mihai, care intrase la facultate, a venit sa locuiasca cu mine, pe perioada studiilor universitare. Din ziua aceea, Pichi nu a ma