Povesti aproape romanesti, despre traditie si stramosi
Larrau este un sat din provincia basca franceza Soule. Singuratic in pustietatea Pirineilor, el are numai vreo 50 de case si cam de trei ori mai multi locuitori. Cu toate acestea, in orice carte despre basci, in orice pliant, in orice revista, numele Larrau este nelipsit. Peste tot, inca de la inceput, este facuta mentiunea: "sat in cel mai pur stil traditional basc". Daca ajungi insa in Tara Bascilor, iti vei da seama ca, de fapt, absolut fiecare sat, oricat de izolat ar fi el, este numit, de asemenea, "cel mai traditional"... Pentru basci, cinstirea fiecarei ramasite de traditie a devenit religie, a devenit mod de a supravietui. Pentru noi, romanii, ar trebui sa fie o pilda...
Catunul de piatra
De sus, de pe culmile prapastioase ale muntelui Orhi, ai senzatia ca ai putea pipai satul cu varful degetului. De fapt, ce zic sat? Ar putea fi o stana, un adapost parasit al unor vechi ciobani basci... Departe, intr-o larga genune, vaga intrezarire a catorva acoperisuri cenusii de ardezie, sticlind ici-cand prin ceturile stravezii asternute deasupra oceanului de munti. O urma de locuire omeneasca, in imensitatea de piatra a Pirineilor...
Desi tacuta si plina de emotii, intrarea noastra in acest satuc basc mi s-a parut a avea ceva triumfal. Nu stiu de ce. Gandul c-am putea fi primii reporteri romani veniti special ca sa cerceteze coclauri si traditii atat de indepartate? Sentimentul de satisfactie al unui tel atins dupa mii de kilometri de drum? O liniste ce pare plamadita dinadins pentru satul acesta? Pasim printre primele case. Albe, inalte, sobre, cu acoperisuri taiate sever in doua ape. Ne asteptam parca mereu sa fim panditi pe dupa perdele, sa fim ghiciti dupa mers, dupa felul in care dam din maini, ca nu suntem de-ai locului. Sa iasa degraba cineva si sa ne intrebe ce poftim.
