Un destin reiterat
Mirabila tema, fierbind de primavarateca fantezie si de fagaduinte, aceea pe care o asterne faimoasa Idila a lui Moschos, rasfatata in farmecele proprii literaturii alexandrine! Atinsa de styletul acestui grec din Sicilia, din secolul II a.e., tresalta o intreaga bogatie legendara, se lasa despletita o lunga dira de poezie, care strabate timpii, imperturbabil – precum taurul blond al povestirii mitice, tintat cu „un cerc de alb radios, in mijlocul fruntii“: „mergind fara sa-si ude copitele pe vasta intindere a valurilor“, pasind fara sa plonjeze in abis, cum il arata, insolit si forte, o metopa arhaica de la Selinunt.
Pe traiectul cornutei dumnezeiesti – caci Zeus insusi inainteaza astfel, prin imensitatea lichida, purtind-o in spinare pe frumoasa Europé, rapita tarmurilor sale – se zbenguie, in alegru cortegiu, pesti enormi si delfini care tisnesc voios, tritoni cu scoici sonore, pentru cintul nuptial, si Nereide ce rasar din miezul undei, ca sa se alature, alert, acestei glorii navalnice… Pe care poetul depune, parafa de neuitat, o trasatura rezumind subit intreaga viziune: in traversarea vertiginoasa, respiratia marii umfla, pe umerii ei tineri, vesmintul purtat de Europé, un peplos care se arcuieste intr-o bucla rotunda, aidoma unei pinze de corabie.
Potriviri de inteles si metafore, totul parea sa privilegieze, in aceasta logodna a imaginarului, cursa dezlantuita, tot mai usure, spre departari magnetice, de vise si limanuri fabuloase. Sa nu ne uimeasca puterea tenace cu care inventia rapirii a bintuit printre mitografi si poeti, suscitind parafraze si variatiuni, de la Diodor la Ovidius si Horatius. Cel din urma, intr-o apostrofa celebra, ii darui printesei din poveste, smulsa tarmurilor natale, drept zestre heraldica, versuri care cad cu o plinatate definitiva, precum niste sorti imprescriptibili: „tua sectus o
