Sufixul -giu (cu varianta -angiu) a intrat în limba română prin împrumuturi din turcă, într-o epocă de influenţe puternice, ajungînd destul de repede să fie un element productiv, ataşat unor baze româneşti mai vechi sau mai recente pentru a crea noi nume de agent. Îi recunoaştem prezenţa în multe numele ei de meserii - atît cuvinte cu "culoare locală" balcanică, evocînd o lume trecută - tulumbagiu, bostangiu, harabagiu, herghelegiu, toptangiu, bragagiu, lustragiu -, cît şi termeni curenţi, neutri - geamgiu, tinichigiu, macaragiu, barcagiu, camionagiu. În texte de acum cîteva decenii apar şi alte denumiri care au avut mai puţin succes - de exemplu confecţionagiu. Ca multe alte elemente turceşti, sufixul a devenit un mijloc expresiv de marcare a ironiei şi deprecierii. Unele cuvinte care îl cuprind au intrat în sfera peiorativului prin evoluţie semantică (de tipul mahalagiu, iniţial desemnare neutră pentru locuitorul mahalalei ), altele au fost construite de la început cu intenţie ironică (tipul duelgiu). Despre -giu au scris Lazăr Şăineanu (Influenţa orientală asupra limbii şi culturii române, 1900), Alexandru Graur, în 1939 (cu explicaţii etimologice şi o listă bogată de cuvinte), Iorgu Iordan, în Limba română actuală. O gramatică a "greşelilor", 1943 (cu numeroase exemple de creaţii din presa anilor '30) şi mulţi alţii. Iordan constata că "împotriva aşteptărilor, acest sufix, care, prin originea lui turcească, pare a ne trimite la o lume oarecum îndepărtată, este neobişnuit de viguros"; lingvistul observa şi "predilecţia pentru teme recente" a sufixului, explicînd-o prin efectul stilistic de contrast care accentuează ironia. Din creaţiile timpului, unele s-au dovedit efemere - actagiu, bombagiu, declamagiu -, altele s-au impus şi au pătruns în dicţionare: biliargiu sau calamburgiu sînt înregistrate în DEX.

Sînt mulţi termeni în -giu (împrumuturi