Veşti bune pentru cei ce n-au ajuns la Sf. Gheorghe: Festivalul "Anonimul" vine şi la Bucureşti. Vestea proastă e că vine într-un spaţiu ingrat (Clubul Prometheus), din cauza numărului redus de locuri. Nu e vina echipei organizatoare - care, după cum remarca şi Eugenia Vodă (membră a juriului), şi-a dovedit profesionalismul în primul "loc al faptei" - ci a reţelei de cinematografe a Capitalei: nici unul n-a putut să găzduiască retrospectiva (să fie oare din cauza Sărbătorii filmului francez?). Totuşi, cinefilii români au arătat că îndură multe de dragul unui film bun, înghesuindu-se claie peste grămadă, pe scaune sau stând în picioare; iar filme bune au fost, mai ales că în prima săptămână s-au putut viziona "câştigătorii": Buongiorno, notte (Cel mai bun lungmetraj), Povestea cămilei care plânge (Cel mai bun documentar) şi În acel moment... Rebeca (Cel mai bun scurtmetraj).

Filmul lui Marco Bellocchio (Buongiorno, notte) este, în primul rând, un act de curaj politic: într-o lume în care terorismul a devenit principala sursă de psihoză, el alege să exploreze punctul de vedere al unor terorişti - asasini "din interior" şi o face într-o manieră simpatetică, în contradicţie flagrantă cu demonizarea reducţionistă a acestei "specii umane". Regizorul revine la un eveniment dramatic din istoria Italiei: răpirea şi uciderea lui Aldo Moro (preşedintele Partidului Creştin Democrat) de către patru membri ai Brigăzilor Roşii; se povesteşte detaliat detenţia lui de cincizeci-şi-cinci de zile. Voi comenta pe scurt contextul istoric (precizat de altfel şi la începutul filmului), care mi se pare esenţial pentru justa apreciere a lungmetrajului.

În primul rând, Partidul Comunist Italian, care fusese exclus de la guvernare din 1947 deşi devenea din ce în ce mai popular, nu era unul doctrinar şi inflexibil, ba chiar îşi afirmase încă din deceniul şase afil