Ocupîndu-se de fenomenul Echinox, Petru Poantă afirmă, ceea ce îndeobşte se recunoaşte, că acesta a impus, "în peisajul promoţiei '70", un climat distinct, "axat pe cultul valorii, impregnat de cultura artistică şi de imperativul estetic". Mai mult, "un climat persistent şi autogenerator", în sensul că a modelat şi personalităţile unor autori veniţi ulterior. Oarecum neaşteptată ni se pare însă aserţiunea, înscrisă în baza unei opinii a lui Marian Papahagi, cum că Echinoxul s-a ivit ca o reacţie împotriva "mentalităţii culturale de tip sămănătorist", a "tendinţelor neotradiţionaliste, foarte ispititoare în epocă". Aşadar în momentul 1968, cînd a apărut primul număr al revistei! Să fi avut în vedere exegetul acel expresionism în matrice rustică întrupat de Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Gheorghe Pituţ (ultimii doi de altminteri de sorginte transilvană, aflaţi în bună măsură sub ampla aripă a lui Blaga, deci nu tocmai "sămănătorişti")? Se pare că da, pentru că altă explicaţie n-am putea găsi! Precum altădată componenţii Cercului literar de la Sibiu, echinoxiştii ar fi năzuit spre lovinescianism., ca spre un "model secret": "Nu ne-am revendicat public modelul, însă a fost mereu evident că publicaţia n-a derapat de la criteriile lui fundamentale: preeminenţa esteticului şi a spiritului citadin, sincronismul, cosmopolitismul, relativismul valorilor". E adevărat, însă trebuie să remarcăm că altele au fost condiţiile la finele anilor '60 decît la începutul anilor '40. Cerchiştii şi-au făcut apariţia pe fundalul unui tradiţionalism îngustat şi etatizat, patriotard, pe cînd junii clujeni de mai tîrziu s-au manifestat într-un climat de liberalizare, în care, fără a se suspenda, instanţele de veghe ideologică "au dat drumul" esteticului şi au îngăduit într-un anume grad "sincronizarea" culturală cu Occidentul, demonizat pînă atunci cu excepţia unor irelevante eşantioane "pr