Dezinteresul faţă de muzica savantă comportă o pluralitate copleşitoare şi neîndurătoare de pricini. Pluralitate cu semnificaţii atât de neasemănătoare unele cu altele încât nici o teorie nu ar putea să le cuprindă pe toate şi nici să le dirijeze. Copleşitoare şi neîndurătoare nu ca mistere ale trupului unor muzici inventate pentru a le ascunde lipsurile de la nivelul spiritului, ci ca forţe de neîmblânzit, ori ca drumuri spre ceva ce nu se cunoaşte încă. Şi ce poate fi mai incitant decât să întâmpinăm aceste muzici, mai în glumă, mai în serios, cu solicitare şi solicitudine. Iar dacă ne-am supune obiceiului de a nu ieşi din cercul întâmplărilor şi de a nu căuta cauza acestor pricini, cu siguranţă că am adopta principiul minţilor mărginite, ceea ce ar fi ca şi cum pentru propriile erori, ne-ar plăcea să găsim alţi vinovaţi. Căci mulţi dintre noi preferă mai degrabă să nu recunoască anume deznodăminte decât să măsoare şi să palpeze puterea legăturilor, a nodurilor şi verigilor ce alipesc discret, enigmatic un fapt de altul în ordinea unor temeiuri ale dezinteresului faţă de arta sunetelor. O artă care în copilăria ei nu zeflemisea şi nu se sulimenea niciodată; în schimb, se emoţiona în faţa gingăşiei şi graţiei necăutate, simţindu-se atrasă de frumuseţea frustă, pentru că ea însăşi, asemenea copiilor, era gingaşă, graţioasă, chiar frumoasă, iar între făpturile care se aseamănă se stabilesc legături tainice. Şi tot în copilărie muzica, de data aceasta în întruchiparea ei generică, originară, primordială, era scutită de acea dimensiune spectaculară, care ulterior a împovărat-o cu aspecte mediatice, secularizante. Producerea şi consumarea muzicii se săvârşea instantaneu, de către acelaşi individ sau colectivităţi, iar trăirea fenomenului sonor se integra unei ontologii şi gnoseologii esenţial sincre- tice, sinergetice şi sinestezice. Disjuncţia protagonist-spectato