Revenit în literatura română după un nedorit intermezzo de vreo treizeci de ani (autorităţile comuniste, o dată cu retragerea cetăţeniei române, la sfîrşitul anilor şaptezeci, i-au trecut numele la index), Dumitru Ţepeneag este un prozator greu de clasificat. Biologic, el face parte din faimoasa generaţie şaizeci, dar nimic din scrisul său nu seamănă cu proza Nicolae Breban, Augustin Buzura, Paul Goma şi a celorlalţi congeneri din lumea literaturii.
Dacă definiţia potrivit căreia romanul este "personaj şi construcţie", atunci Dumitru Ţepeneag este, prin definiţie, romancierul timpului nostru. Pentru că nici un alt prozator român nu reuşeşte să îmbine la fel de bine o inteligenţă narativă cu totul specială, cu un savuros talent de povestitor. Rareori am citit un prozator (nu numai român) care să jongleze cu tehnicile narative cu dexteritatea lui Dumitru Ţepeneag. Se poate spune că scriitorul român stabilit la Paris este un inginer al textului care a deprins la perfecţie lecţia noilor romancieri francezi - fireşte, într-o versiune updatată la rigorile postmodernismului actual - dar care foloseşte, spre deosebire de schematismul agresiv al discipolilor lui Robbe-Grillet, utilizează ca materie primă felii de epică tradiţionalistă, de cea mai bună calitate. De aceea, cărţile sale pot fi citite cu acelaşi interes de lectorii cu atitudine participativă, care urmăresc povestea, story-ul, derularea şi sensul întîmplărilor, dar şi de naratologii sofisticaţi, care descoperă, de fiecare dată cu încîntare, strategii epice mereu surprinzătoare.
Romanul La belle Roumaine este, se poate spune, o versiune postmodernă a celor 1001 de nopţi. O succesiune de poveşti din vremuri şi locuri diferite care, toate, concură la realizarea tabloului unuia dintre cele mai fascinante personaje feminine din literatura română a ultimilor ani. Ana este o femeie superbă,
