Paradigma esenţial-umană desemnată de biblicul Iuda nu e simplu reductibilă la ideea de trădare. Ea indică o categorie umană ce relevă, prin opoziţie, divinitatea christică şi se complică prin amănuntele dramatice ale scenariului, obiect generos pentru hermeneutică. Atât de generos încât scriitorii l-au adaptat, imaginând plauzibil întâmplarea, spre a lumina un detaliu sau altul ale naturii umane. Prin fapta lui Iuda se afirmă o necesitate imanentă lumii. Necesar este ceea ce nu poate fi altfel decât este, adică altfel decât aşa cum s-a întâmplat. Trebuia să se întâmple astfel încât Iisus să fie crucificat şi să se constituie în simbol pentru o nouă religie, religia crucii, noua credinţă.

Cel puţin destinul dramatic a trei personaje implicate în sacrificarea lui Iisus l-a preocupat pe Giovanni Papini. Cartea lui, Martorii patimilor, tradusă la noi în 1941, prelucrează şapte legende evanghelice. Cea dintâi, dar nu singura reconstituită într-un discurs plin de înţelesuri, e "Ispitirea lui Iuda". La fel de interesant e şi episodul "Nebunia lui Pilat". Cu siguranţă, cartea a fost citită de Mel Gibson când şi-a proiectat mult-discutatul film, "Patimile lui Hristos". Numai că el a pedalat puternic pe ideea patimilor Omului provocate de oameni. O supremă paradigmă, un simbol ce sublimează istoria sângeroasă a umanităţii, şi "pătimirea ca destin", trăită individual sau colectiv. Iisus e un simbol atemporal şi e conceptibil ca simbol numai pentru că exprimă universalul. Totodată, în film e reactualizată, deşi în plan secund-cauzal, legenda lui Iuda cu amănunte ce duc spre sursa Papini. Iar ceea ce face scriitorul italian se poate numi proză de evocare pe subiectul maniheismului lumii, în general, şi al slăbiciunii naturii umane, în special. Iuda, Petru sau Pilat sunt pretextul, dar astfel se atrage atenţia asupra consecinţelor faptei umane. Pariul între Dumn