După cinci volume de poezie, câte îi apăruseră până în 1987, Gabriel Chifu şi-a surprins cititorii publicând, în acel an, un roman de proporţii, Unde se odihnesc vulturii. Despre el Ov. S. Crohmălniceanu a scris că reprezintă "o dostoievskianizare a romanului de provincie". Au urmat alte romane (Valul şi stânca, 1989, Maratonul învinşilor, 1998, Cartograful puterii, 2000, Povestirile lui Cesar Leofu, 2002), dar şi alte volume de poezie, astfel încât azi se poate susţine despre Gabriel Chifu, activ şi în publicistică şi în eseu, că îşi construieşte, cu tenacitate, o carieră de scriitor total. O evoluţie literară dintre cele mai interesante, multiplană, şi poate altădată mă voi opri asupra ei mai pe larg. Acum voi nota însă câteva impresii numai despre cartea cea mai recentă a lui Chifu, din nou o carte de proză.
O carte cu un titlu nememorabil (ne-memorizabil, mai bine spus), parafrazând (parodiind?) titlurile laborioase şi epice ale romanului baroc. Iată-l reprodus în întregime: Visul copilului care păşeşte pe zăpadă fără să lase urme sau Invizibilul, descriere amănunţită. Şi în continuare, pe aceeaşi primă pagină a volumului, această menţiune: "Roman/ un fel de basm".
După cum vedem, autorul îi pune cititorului (criticului) la dispoziţie o cheie de lectură, prevenindu-l în legătură cu formula ambivalentă a scrierii sale, care, într-adevăr, este şi roman şi "un fel de basm".
Prin ce este roman şi prin ce este basm?
Este roman prin elementele de reconstituire socială, proiectate istoric, prin tot ceea ce cartea ne înfăţişează privitor la drama unei familii, consumată din 1956 până în pragul lui decembrie 1989 şi puţin după, prin şirul de episoade care răsfrâng viaţa cotidiană a orăşelului dunărean Serenite, desfăşurată în acelaşi interval. Cu umanitatea de acolo şi cu ritmurile proprii de existenţă, cu îndeletni
