Potrivit unei opinii romanţioase, instituţiile publice trebuie să arate cetăţeanului un chip "uman". Să-l ia cu binişorul, să se aplece asupra lui cu răbdare şi înţelegere, să-l facă să se simtă ca acasă, sau ca între prieteni. Sînt de acord că e nevoie de politeţe, de cordialitate, de respect. Dar de aici şi pînă la imaginea instituţiei-azil, care te oblojeşte ca o infirmieră devotată, e cale lungă. În ce mă priveşte, prefer instituţiile care "merg ceas", care au adică rigoarea şi eficienţa previzibilă a unui mecanism. Nu te alintă, nu ţi se dedică orbeşte, nu se gudură pe lîngă tine, dar îţi rezolvă problemele riguros şi prompt. Nu e cazul la noi. Problema instituţiilor noastre e tocmai componenta lor "umană", prea umană. Nu sînt nişte angrenaje bine unse, ci nişte alcătuiri de tip organic, nişte vietăţi capricioase, cu reacţii greu de anticipat. Odată ce le-ai trecut pragul, te afli în plină aventură. Dacă ai noroc şi te înţelegi "omeneşte" cu reprezentanţii instituţiei, o vei părăsi sedat, cu soluţia în buzunar. Dar de regulă n-ai noroc. De regulă ai de-a face nu cu un mecanism, ci cu o dihanie. Nu cu ceva funcţional, ci cu cineva dominat de umori, stări, impulsuri şi inhibiţii. Instituţiile noastre sînt cînd obeze, cînd anemice, cînd constipate, cînd incontinente, cînd băţoase, cînd blegi. Au migrene, crampe, ameţeli, alergii. Sînt fie lacome, fie uscăţive, fie gripate, fie convalescente. Ferească Dumnezeu să pici pe o indispoziţie, pe o plictiseală difuză, pe un spleen. Trebuie să ai grijă cum vorbeşti şi cum te porţi. Trebuie să fii drăgălaş, cuminte, mulţumit cu ce ţi se oferă. Modelul e acela al clientului care, aflat la tejghea, cere favoruri vînzătorului atotputernic. Observatorii apuseni n-au priceput niciodată această curioasă răsturnare a rolurilor. Ei ştiu că vînzătorul e acela care trebuie să-l atragă pe cumpărător, să-l îmbie, să-l convingă, s