La 111 ani de cînd s-a sudat în limba mea turcismul "moft" cu cuvîntul ăl mai bun şi mai străbun: "român" - una din cele mai rezistente suduri din cîte au înfruntat veacul, la fel de revoluţionară ca rima lui Eminescu: "blond" cu "fond" - va trebui să rostim, calmi, un: "A se slăbi!". A se slăbi, deci, a se slăbi - celebra poruncă a tatălui, a 11-a poruncă din Teleorman pînă la Valu lui Traian - cu amorul acestui neam al nostru pentru cel pe care Eugen Ionescu îl socoteşte cel mai important dramaturg necunoscut al lumii. A se slăbi - nu-i nici un amor, doar un hohot mecanic de rîs, poate o statuie inutil de serioasă, doar cîte un strigăt: "Caragiale e cu noi!", stins repede printre chefurile legate la Ipingescu pe care, halucinaţi, le luăm drept revoluţii. Prin cele 11 decenii de la Moftul român (seria nouă de la 1893) aud un scrîşnet de măsele, al miilor şi miilor de moftangii siliţi să studieze pentru bacalaureat pe unul care "ne-a făcut ţara de rîs", "a introdus zeflemeaua în cultură", "n-a avut nici un personaj onest în opera sa", aşa cum i-au învăţat mii şi mii de dascăli care nu puteau să le zică nici că I.L. Caragiale e un moft. O, nici aşa! Pînă şi azi, oameni inteligenţi - care văd în Conu Leonida "un blînd vodevil", cînd acolo, sincron cu Bouvard şi Pécuchet, e prima şi cea mai atroce fertilizare a vocabularului nostru prin informaţia universală - ne sfătuiesc "să ieşim din Caragiale", să scăpăm de el dacă vrem să fim luaţi în seamă, dacă vrem să scăpăm de provincialism, dacă vrem să fim abisali, mofturi, mofturi, mofturi, sîntem abisali de la 1883 fix, din Actul I, cînd prefectul pleacă la telegraf să deschidă telegramele opoziţiei

către Comitetul Central, cerînd în final: "Muzica! Muzica!" pentru a acoperi cel mai turmentat strigăt al secolului: "Eu cu cine votez?". E ca şi cum ni s-ar cere să scăpăm de Eminescu, cealaltă sursă de iradiere a