Stres - "nume dat unui factor (sau ansamblu de factori) de mediu care provoacă organismului uman o reacţie anormală". Iată definiţia DEX (1998), vizibil marcată de pudorile vechiului regim. După instanţa respectivă, stresul e tulburarea pe care natura ne-o provoacă la răstimpuri: ceva în genul meteosensibilităţii, cu efecte de ordinul migrenei sau al reumatismului. Mai aproape de realitatea curentă se situează soluţia din vechiul meu Concise Oxford, cumpărat la Sibiu, prin anii '80. În dreptul cuvîntului "stress" (provenit din latinescul strictus), dicţionarul britanic notează: 1. forţă constrîngătoare sau imperativă (cum ar fi sărăcia) şi 2. efort, sarcină exercitată asupra energiei fizice ori mentale, cu pilda numitei stress disease, de care suferă managerii aflaţi sub presiune. Să trecem la subţierea acestor variaţii semantice. Pentru lexicografia locală, stresul e provocat de mediu - însă, Doamne fereşte, nu de cel politic, social sau cultural... În acelaşi timp, ni se spune că stresul ambiental determină "reacţii anormale": firesc ar fi să nu reacţionăm deloc, pentru a ne demonstra, pesemne, superioritatea în faţa elementelor. Dicţionarul Oxford insistă, dimpotrivă, pe dimensiunea publică a fenomenului, care traduce refuzul costisitor al stării de fapt. Acolo citim pe şleau: stresul afectează elitele. Îi loveşte pe oamenii cu responsabilităţi. Pe temeiul experienţei, aleg viziunea oxoniană. Admit că ne stresează (cu precădere) interacţiunea cu alţii, care nu ne înţeleg - fie că ne sînt şefi ori subalterni. Legătura cu semenii din vecinătate. Comunicarea - mereu accidentată - dintre noi, cetăţenii unei democraţii emergente, şi "putere" (cu toate chipurile sale obsedant-distincte sau teribil-anonime). Ne stresează, de asemenea, aliajul impur dintre ce sîntem

şi ce credem că sîntem, precum şi divorţul (inevitabil) dintre ce am fi vrut să fim şi ce am r