* Dan C. Mihăilescu, Literatura română în postceauşism. Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare, Editura Polirom, 2004. Am încercat săptămîna trecută să arăt cum se construieşte, de-a lungul acestui volum de aproape 500 de pagini, personajul D.C.M., criti-memorialistul împărţit între omul datoriei săptămînale şi hedonistul lecturii. Cum funcţionează idiosincraziile acestui personaj care nu ezită să se povestească în rama unor memorii comentate (de pildă, conflictul cu Mihai Ungheanu, în rama memoriilor lui Mircea Zaciu, ori alte "schiţe de context" în care este prinsă şi propria-i viaţă... critică), sau să dea verdicte alambicate şi ironice a căror decriptare pînă la capăt are nevoie de o întreagă istorie subterană şi a mentalităţilor acomodante sub comunism ("triunghiul uman şi politic de mare, misterioasă şi mustoasă complexitate": G. Ivaşcu, Mihnea Gheorghiu, Dan Hăulică...; Bogza, "incult fiziologic"; Hertha Pătrăşcanu... "blestemul vieţii lui Lucreţiu" ş.a.). Tot personajul D.C.M., fascinat de "farmecul sulfuros al generaţiei '27", de "omul Alice Voinescu", de mitul Jurnalului lui Sebastian, de "omul feeric" Pandrea, sau de "deficitul de personalitate al lui N. Steinhardt", nu are organ pentru inteligenţa emoţională şi inadecvarea la mediul literar românesc a unui Paul Goma sau Mircea Cărtărescu. "Livrarea" din Jurnalul cărtărescian îl stupefiază, "strălucitoarea egofilie a artistului" îl oripilează, "pragmatismul, delirul de grandoare şi mania persecuţiei" îl îndepărtează de cărţile acestuia... pe vecie. Fapt e că, în ciuda dezamăgirii din 2001 şi dincolo de cele două "sincerităţi" care se ciocnesc în această pagină, Dan C. Mihăilescu a scris, în 2003, despre Pixelii lui Cărtărescu. Hedonistul, memorialistul şi impresionistul au cedat (nu uşor) în faţa criticului, a "cronicarului tranziţiei" care a continuat să-şi vadă de treabă. Pentru primul volum