Un individ este arestat pentru un motiv oarecare de către o patrulă de poliţie, pus în cătuşe şi urcat în maşină. Echipajul începe să percheziţioneze valiza găsită asupra suspectului, moment în care acesta începe să strige de pe bancheta din spate: "Să nu le faceţi rău copilaşilor mei! Par morţi, dar dorm doar". Poliţiştii deschid valiza şi găsesc în interior două păsări împăiate şi un fluture, furate de la un muzeu. Un poliţist îl întreabă atunci, destul de intrigat, dacă ia ceva medicamente. "Da, iau", îi zice suspectul. "De care", îl întreabă poliţistul. "Orice găsesc". Cele scrise mai sus ar părea un banc cu poliţişti sau o felie de viaţă dintr-un film de-al lui Guy Ritchie sau Tarantino. Pentru a păşi cu dreptul în cartierul locurilor comune, trebuie să spunem că realitatea este cu totul alta. Realitatea este trasă pe beta sau mini dv şi livrată la TV sub numele de reality show. Secvenţa secţionată mai sus poate apărea - a şi făcut-o, de fapt - în orice episod din Cops, serialul difuzat de 15 ani încoace în prime time pe postul de televiziune FOX. Cînd Michael Moore îl întreabă în documentarul Bowling for Columbine pe unul din foştii producători ai serialului de ce este urmărită şi capturată numai o categorie a criminalităţii urbane - violatori, asasini, jefuitori de supermarket-uri - şi nu sînt urmăriţi şi marii corupţi corporatişti, producătorul dă un răspuns care poate aduce în lumina reflectoarelor două lucruri. Primul dintre ele indică limitele pe care le cunoaşte televiziunea, chiar şi într-un format permisiv ca reality show-ul. Cel de-al doilea se referă la un atribut al acestui tip de format: nevoia de şoc şi spectaculos. Un reality show care ar acţiona astfel ar avea tot timpul deasupra capului un soi de sabie a lui Damocles judiciară - un ciocan de preşedinte de juriu care îi poate amenda şi provoca pierderi financiare şi de imagine. În plus, ur