Cum se face că ne simţim, adesea, străini şi singuri în acele locuri pe care le numim, patetic, "acasă"? De ce sîntem nesiguri şi temători în propriul nostru pat, în casa noastră, în oraşul nostru, în ţara noastră? Cum se face că ne vine, uneori, să plecăm în lumea largă, fără direcţie şi fără scop? Întrebările acestea nu au, totuşi, nimic filozofic. Răspunsul mulţumitor nu vine nici din cărţile existenţialiştilor, nici din textele mistice. Nici măcar psihologia, cu toate dezvoltările ei, nu ne ajută prea mult. E util să le citim, desigur, dar lectura ne oferă consolări palide, iluzia înţelegerii sau formule fataliste. După ce înţelegem idei de genul "sîntem condamnaţi la însingurare oriunde şi oricine am fi", sau "locul nostru nu e în această lume, oricît l-am căuta", ori "al tău este locul în care te simţi sigur şi confortabil şi nu locul în care te-ai născut, în care s-a întîmplat ceva major din propria biografie sau în care te aşezi cu familia şi ţi se nasc copiii", tot mai rămîne în noi un rest nerezolvat, ca o dîră misterioasă de disperare, ca o umbră persistentă. Şi atunci? Un bun prieten mi-a spus nu demult, într-o grădină bucureşteană cuprinsă agreabil de o înserare molcomă de vară, că pleci de acasă dintr-unul din următoarele trei motive: fie pentru că simţi că nu mai e nimic de făcut, că eşti în pericol să mori în orice sens ar putea avea loc moartea, că nu mai ai nici o şansă, fie pentru că te apucă un dor metafizic de ducă, fie pentru o iubire. Ca într-o întîmplare socratică, nu ştiu dacă a vorbit prin el vreun daimon sau spritul gustos îl stimulase cu înţelepciune, dar mi se pare că merită să ne oprim puţin asupra sintezei inspirate, pe care amicul meu a făcut-o motivelor de ducă. Întîi, pleci pentru că te sufoci, pentru că simţi că nu mai ai nici o şansă, pentru că te trezeşti într-un spaţiu strîmt, constrîngător, mutilant. Acasa ta te condamnă