* Fahrenheit 9/11 (SUA, 2004), de Michael Moore. Documentarul lui Michael Moore a fost lansat în România pe 5 noiembrie şi simplul fapt că a ajuns abia acum, după ce America şi-a reales preşedintele, îi dă un aer de eşec. E greu să-l privim în primul rînd ca pe o operă de artă. Îl privim ca pe un glonte exploziv tras în direcţia lui George W. Bush - un glonte care nu şi-a făcut treaba; oare sînt singurul spectator care, pentru moment, nu simţea o nevoie urgentă de a-l ridica de pe jos ca să-l examineze? Nu e vina ţintaşului - Moore a dat tot ce-a putut. Dar e o problemă. Mai sînt şi altele. Nu mă refer la unilateralismul lui Moore, care condamnă invadarea Irakului fără să dedice măcar o paranteză înfăptuirilor lui Saddam şi prezintă armata ca pe o capcană mortală întinsă băieţilor din medii sociale defavorizate, ignorînd faptul că, pentru mulţi dintre aceşti băieţi, armata reprezintă o şansă. E dreptul lui să ignore, să omită, să nu nuanţeze. La urma urmei, nu ni s-a prezentat ca un om cu dileme, ci ca un om cu o cauză. Nu e tipul de intelectual obsedat de complexitatea adevărului; e tipul care stă de vorbă cu răniţii în timp ce preşedintele lor, omul care i-a nenorocit, mai deschide o sticlă de şampanie, e tipul care însoţeşte o mamă îndoliată de la Flint, Michigan pînă la Washington, D.C., unde întrebarea ei - unde sînt armele lui Saddam, din cauza cărora a murit fiul meu? - nu va primi un răspuns decent, e tipul care, în numele acestei femei, dă iama în congresmani cu o modestă şi, bineînţeles, inacceptabilă propunere pentru fiii şi fiicele lor: înrolarea. Adevărul lui Moore e simplu: cei puternici nu numai că n-au nici un interes să-i ajute pe cei slabi, dar au tot interesul să-i menţină slabi şi, din cînd în cînd, interesul le cere să mai omoare o parte din ei. A-l acuza de unilateralism e nefolositor: tipul ăsta de discurs nu constituie o abatere de la t