"Ce naiba îţi mai place la Camil ăsta al tău?", m-a întrebat, recent, cu un arţag bine temperat, o femeie altfel distinsă, deloc proastă şi nici lipsită de opţiuni superioare. Avea haz - un haz involuntar după care Camil însuşi se dădea în vînt şi vibra ca un zmeu de copil la aceste tutuieli ale pedestrului cu valorile. În urmă cu 30 de ani, Camil fusese "al nostru", acum rămăsese singur, "al meu". Morţii au şi ei, probabil, politica lor... Mi-am înghiţit limba - nu merita să-i reamintesc că tocmai acest tip de întrebări consolidează în noi spiritul lui Ladima, al lui Gheorghidiu, aşa cum, venind odată, într-o seară, de mult de tot, doar cu o periuţă de dinţi, ea îmi dăduse senzaţia că doamna T. există. Noi, camilienii, cei care sîntem decişi să credem numai în romane, mergem de o viaţă cu asemenea somaţii la noi, repetîndu-ne cu dulce şi tenace masochism replicile cu care sîntem ridiculizaţi, contestaţi şi îngropaţi: "Ce vrei, dragă, să schimbi lumea cu Kant al dumitale...? Cu Stendhal al dumitale...? Cu Bergson al tău...? Cu Proust al vostru...?". Grandoarea flaubertiană a acestei vulgarităţi constă în aceea că, prin însăşi forţa magnetică a alierii posesivului mic cu numele mare, Kant, Stendhal, Camil devin, într-adevăr, astfel, ai tăi. Însărăciţi, dispreţuiţi, deposedaţi de o valoare sublimă şi practică pentru existenţa tuturor, reduşi la a fi doar proprietatea mea, ei de-abia aşa îmi aparţin, mă îmbogăţesc şi îmi dau, în exasperarea cu care văd că-mi sînt strict şi restrictiv atribuiţi, patetismul acelui: "mie, redă-mă!". Mie mă redau*, iubind fără de plictis opera lui Camil Petrescu, vibrînd la furia, candoarea şi dîrzenia cu care nu înţelegea să-şi schimbe obsesiile pe moşteniri care-l mituiau ca să renunţe la "Proust al lui" pentru a se integra într-o lume deşteaptă foc unde demnitatea e întotdeauna "o teorie a chibritului", iar dispreţul faţă de idee