Teatrul pentru copii (şi tineret, cum mai sună, uneori, completarea) este privit, în lumea largă a scenei, ca un fel de Prîslea care stă sub pomul cu poame de aur, nu pentru a le păzi, ci pentru a prinde cîte una în gura deschisă niţeluş cam prosteşte. Gură care se deschide astfel atunci cînd Prîslea se uită cu invidie la isprăvile fraţilor lui mai mari şi la răsplata pe care ei o primesc din partea împăratului - "Măria sa, publicul", cum zice orice artist care se respectă. Teatrele pentru copii (şi tineret) sînt socotite - inclusiv, în clipele de sinceritate, de către cei ce lucrează acolo - drept primul sau ultimul refugiu al absolvenţilor de Actorie care nu vor să plece în provincie, al tinerilor actori provinciali care încearcă să apuce o carte de muncă în Bucureşti şi al bătrînilor actori pensionari, care încearcă să lupte decent cu frigul şi pustiul de-acasă. Pentru că, oricît de eficient ar funcţiona (dar nu funcţionează întotdeauna), retorica suavă a "glăscioarelor ca nişte clopoţele argintii" şi a "ochişorilor nevinovaţi ce scînteiază în bezna sălii" nu poate înlocui satisfacţia concretă produsă de capetele care se întorc pe stradă sau (cu atît mai puţin) de ionatanele fără pată pe care orice precupeaţă le toarnă fericită în sacoşa "lu' domnu' artist": copiii îl recunosc cel mult pe iepuraşul Bim-Bum, niciodată pe actorul Icsulache Icsulescu. Nemaivorbind de CV-urile trădătoare: una e să înşiri acolo Hamlet, Macbeth şi Apus de soare (chiar dacă tu ai jucat Soldatul II şi Boierul IV) şi cu totul alta să pui la rînd Scufiţa Roşie, Albă ca zăpada şi Muck cel mic. Pe scurt, dacă am făcut această lungă introducere a fost ca să spun că nu e chiar o bucurie să fii actor într-un teatru pentru copii. Oricum, nu e o bucurie care să te ţină prea mult. De aceea, un festival dedicat spectacolelor pentru copii - sau, măcar, şi acestui gen de spectacole - este întot