A trebuit să merg mai demult la o întîlnire cu un reprezentant al unei instituţii europene. Nu era chiar un "înalt" oficial, dar era totuşi un oficial de înălţime medie. Întîlnirea avînd loc în provincie şi trenul nefiind o opţiune, am cerut o maşină de serviciu. Am nimerit o perioadă aglomerată, aşa că domnişoara care s-a ocupat de cererea mea mi-a repartizat o maşină marca "micul gigant". Pentru necunoscători, reprezentativă pentru această marcă, de origine asiatică şi altoi românesc, este caroseria de dimensiuni liliputane, de unde şi neinspiratul slogan. Gigantică la respectiva maşină nu e nici anvelopa, nici bateria, nici capacitatea motorului, nici viteza maximă constructivă, nici dimensiunea portbagajului şi nici măcar maneta schimbătorului de viteze. Dar i s-a dat acest nume, probabil doar de dragul oximoronului. Problema mea cu respectivul autoturism era mai mult una de imagine: mi se părea hilar să apar la întîlnirea cu oficialul european coborînd dintr-un vehicul care seamănă cu o caricatură de TGV mult comprimat pe orizontală. Chestie de credibilitate. Ştiam însă că argumentul nu va fi primit cu înţelegere, aşa că am obiectat pragmatic: la înălţimea mea, o să-mi frec genunchii de volanul "micului gigant" şi voi sfîrşi cu pantalonii tociţi. Domnişoarei i-a sărit în apărare şoferul instituţiei, care mi-a atras atenţia că habitaclul autoturismului este totuşi mai mare decît al maşinii "care ne uimeşte", un alt pitic de marcă produs de aceeaşi companie. Am avut şi nenorocul de a avea un coleg mai înalt decît mine, care a confirmat că între genunchi şi volan există cel puţin doi-trei centimetri de siguranţă pentru integritatea genunchilor, astfel că a trebuit să accept resemnat "maşina". Mi-am petrecut seara înecîndu-mi amarul într-o crîşmă cu vedere liberă la stradă, de unde "ăl mic" mă privea cu siguranţa cinică a femeii urîte şi înşelate care ştie u