Cu aplicare la politicieni, oportunismul are două feţe. Una este antipatică: se zice de un politician că e oportunist atunci cînd adoptă, după împrejurări, principii care nu sînt ale sale, ci ale celor de care, pentru că se află deasupra lui, se poate sluji pentru a-şi promova interesele. Altă faţă a oportunismului de politician este, însă, simpatică: atunci cînd convingerile sale sînt impopulare, politicianul este obligat la oportunism de dorinţa de a rămîne în graţiile opiniei publice. Ambele oportunisme sînt servile: cel antipatic este servil cu şefii, cel simpatic, cu masele. Primul face reverenţă servilă susului; al doilea, josului. Fireşte, ambele au ca mecanism de eficacitate linguşirea dosului. E inutil să spun de ce mi se pare antipatic primul tip de oportunism. Simt însă nevoia să explic de ce îl consider simpatic pe cel de-al doilea. Imaginaţi-vă cum arată un politician. Indiferent că e ales ori nu, politicianul se simte ridicat deasupra mulţimilor: de mase, dacă e ales şi e democrat; de şefii săi, dacă e numit şi nu îşi datorează poziţia unui sistem democratic. Prin faptul că e unul între puţini, politicianul simte că şi-a modificat condiţia umană: deşi instinctele sale au rămas neschimbate, aşteptările sale sînt de nerecunoscut. Cînd beneficiezi de dimineaţa pînă seara de servicii pe care nu le plăteşti, ai uzufructul lucrurilor care nu ţi se cuvin şi dispui în chip agreabil de fiinţe pentru care altminteri n-ai fi existat, ai de ce te sminti. Ei bine, uneori, cînd se întîmplă să fie scuturat de vreun acces de luciditate, politicianul nu se poate să nu fie frapat de efemeritatea şi arbitrarul privilegiilor sale. Dacă e democrat, ştie că datorează totul opiniei publice. Dacă nu e, ştie că totul vine de la cel care l-a numit. Ultimul caz nu e interesant, deoarece revine la unul deja pomenit, reverenţa servilă făcută susului, despre care tocmai am st