Nu prea înţeleg bine ce vrea să însemne cuvîntul "pragmatism" cînd e rostit de pragmaticii de azi. Ştiu şi eu, ca orice om, că sensul cuvîntului este "a judeca exclusiv în funcţie de utilitatea practicăĘ(reală sau aparentă)", după cum zice la DEX. Mai ştiu, fireşte, şi că aşa se cheamă un curent filozofic, o şcoală de gîndire apărută şi dezvoltată în America, pentru care valoarea practică este criteriul adevărului. Opusă judecăţii raţionale, pentru care, dimpotrivă, criteriul adevărului se află în raţiune, gîndirea pragmatică este perfect adecvată politicii şi afacerilor; este gîndirea debarasată de crizele raţiunii, despovărată de dubiu, scutită de efortul îndelungat al elaborării. Sînt situaţii în care pragmatismul este absolut necesar. Nu-mi pot imagina că un politician în mijlocul unei crize de stat sau un afacerist plănuind o mare investiţie vor gîndi altfel decît pragmatic. Să fii, însă, pragmatic cînd vorbeşti despre trecut, este fie prostie (în varianta inocentă), fie cinism (în varianta premeditată, manipulatorie). De cîţiva ani, aud în diferite medii publice analize, comentarii sau chiar mărturii directe despre politica externă a lui Nicolae Ceauşescu, care mă cam pun pe gînduri. Recent chiar, am auzit o enormitate ieşită din gura actualului nostru ministru de Externe (nu e prima şi, putem fi siguri, nici ultima). Excelenţa-sa spunea, cu aer de cunoscător, că profesorii de politică externă ai lui N. Ceauşescu au fost De Gaulle, Nixon şi Kissinger. Dar să lăsăm rîsul şi să rămînem în mijlocul problemei. Toată lumea împarte politica externă a lui Ceauşescu în două perioade: una "bună", care a curs cam pînă pe la mijlocul anilor '70, caracterizată prin deschidere, permisivitate şi principialitate în cadrul general al învăţăturii marxist-leniniste, şi alta "rea", inspirată, zic mulţi, de o vizită în Coreea de Nord, caracterizată prin închidere, izolare ş