* Satul / The Village (SUA, 2004), de M. Night Shyamalan. Ce poate fi mai înfricoşător decît o măgăoaie care dintr-o dată năvăleşte pe ecran? Ei bine, o măgăoaie care nu năvăleşte pe ecran: poate că amînă momentul, poate că nici măcar nu există. Importantă e senzaţia că măgăoaia ar putea să năvălească în cadru, că la marginea lumii prinse în cadru mişună tot felul de orori care se feresc de camera de filmat doar pentru a-şi pregăti mai bine invazia. De aici frumuseţea acelei secunde din penultimul film al lui M. Night Shyamalan, Semne, cînd pentru prima dată vedeam ceva dintr-un invadator - un picior verde, care imediat se retrăgea de cealaltă parte a hotarului; căci încadraturile lui Shyamalan erau de fapt hotare. Şi atunci înţelegeam de ce compoziţiile lui sînt atît de îngrijite, atît de precise: dacă n-ar fi fost aşa, dacă aparatul s-ar fi dus prea mult la dreapta sau la stînga, cine ştie ce-ar fi descoperit? Înţelegeam că sîntem înconjuraţi. Acelaşi lucru ni se întîmplă şi în noul film al lui Shyamalan, Satul . Sîntem într-o comunitate izolată, ai cărei fondatori (printre ei, William Hurt şi Sigourney Weaver) au fugit cîndva de la oraş, jurînd să nu se mai întoarcă: "Oraşele sînt locuri păcătoase unde trăiesc oameni păcătoşi". E bine de ei că şi-au format o asemenea părere, pentru că, dacă ar vrea să viziteze cel mai apropiat oraş, ar trebui să treacă printr-o pădure. Şi pădurea e plină de Scufiţe Roşii. De fapt, nu sînt scufiţe, ci glugi, iar purtătorii lor sînt uriaşi pe spinările cărora cresc ţepi. Atîta timp cît nimeni nu se fîţîie pe teritoriul lor şi nimeni nu poartă roşu (Culoarea Interzisă, cum îi spun sătenii), nu sînt duşmănoşi. Pe de altă parte, dacă ar fi prietenoşi, n-ar lăsa cadavre de animale jupuite la intrarea în sat - ar încerca şi ei cu flori. Pentru săteni, ei sînt Cei Despre Care Nu Vorbim. Pentru noi, ei încep prin a fi Cei Pe Care Nu