Rezultatele alegerilor din Statele Unite învolburează încă foştii adversari, dar şi pe oamenii care se ocupă de politică o dată la patru ani. Victoria conservatoare este un simptom vital pentru repoziţionarea alianţelor şi definirea adversarilor. La al doilea mandat, George Bush fiul are majoritatea în ambele Camere ale Congresului, oamenii săi în Curtea Supremă de Justiţie, tot ce are nevoie pentru a impune reglementările considerate de el necesare binelui lumii, al ţării, al prietenilor şi al familiei sale. De-a lungul campaniei electorale, presa, nici cea americană, nici cea din alte ţări occidentale, nu i-a fost favorabilă: i-a analizat cu rece obiectivitate erorile şi minciunile primului mandat, i-a pîndit gafele şi greşelile din cursa pentru Casa Albă, l-a descris pe adversarul său în culorile cele mai luminoase. Chiar şi o revistă conservatoare cum este britanicul The Economist îşi sfătuia cititorii să voteze cu Kerry, considerînd că principalul defect al lui Bush este acela că nu ştie să facă un pas înapoi cînd s-a rătăcit, că nu ştie să-şi recunoască greşelile. E o neînţelegere elementară: Bush nu şi le recunoaşte, pentru că nu le consideră greşeli, şi victoria sa în votul popular pare a dovedi că mulţi americani, cei mai mulţi, văd în deciziile lui calea corectă spre victorie. Nu sînt puţini şi neînsemnaţi nici cei din străinătate care ţin cu politica americană a forţei: ei cred că asumarea de către Satele Unite a războiului împotriva terorismului este o certitudine, în timp ce o eventuală consultare cu toţi aliaţii ar lăsa întreg spaţiul de exprimare prin crimă unui duşman contînd pe rapiditatea efectului surpriză. E interesant de urmărit în acest context reacţia Poloniei, de pildă, ţară aliniată din primul moment cu entuziasm sub drapelul american din Irak; între timp, a fost primită în Uniunea Europeană şi acum ar vrea să rămînă în bune relaţii cu