Campania electorală este foarte aproape de punctul maxim al populismului şi demagogiei. E o inflaţie teribilă de promisiuni, multe dintre ele la limita nesimţirii, singura diferenţă faţă de anii precedenţi fiind aceea că, de această dată, ele au fost ambalate, frumos, în dosare voluminoase, intitulate, pompos, programe de guvernare. Teoretic, ar trebui să ne simţim flataţi: iată, în sfîrşit, nouă, alegătorilor, ni se arată respectul cuvenit. Mîngîindu-ne frumos pe creştet, în timp ce ne alintă cu expresii măgulitoare de genul electorat maturizat, politicienii cîntă partitura schimbării, dar, în ciuda vocilor aşezate la unison în emisiuni electorale, la mitinguri ori la întîlniri cu alegătorii prin pieţele patriei, refrenul cu votaţi-mă pe mine! sună fals şi n-are legătură cu realitatea. Pentru cuvinte goale, afişe colorate şi izmeneli în tandem preşedinte-premier, scena politică a trimis la rampă actori rataţi, pe care nimeni nu-i mai crede de mult, dar care se încăpăţînează să pozeze în chip de staruri hollywoodiene. Poate exagerez, dar nu reuşesc să pricep legătura dintre Năstase, Geoană, Tăriceanu, Videanu, Vosganian şi mulţi alţii cu România reală, cîtă vreme, oricît m-aş strădui, nu mi-l pot închipui pe nici unul dintre ei cu o banală sapă în mînă. Asta nu înseamnă că m-ar convinge să-l votez un candidat îmbrăcat în salopetă sau uşor de imaginat trebăluind la coada vacii. Nici pe departe. Dar mi-aş dori să aud, chiar dacă e campanie electorală sau, poate, tocmai din acest motiv, oameni politici vorbind normal, pe înţelesul tuturor. Eventual, cu o sapă în mînă... Un limbaj simplu şi o retorică inteligentă sînt lucruri greu de obţinut. Trebuie să fii antrenat pentru a evita preţiozităţile gen Năstase ori populismul de tip Băsescu. Echilibrul unei fraze care să-l mulţumească şi pe sir John, şi pe nea Ion e o chestiune de şcoală multă şi viaţă lungă. Se întîl