"Vreţi o cafea?", îmi arată taximetristul paharul de plastic în stare de criză, pe bordul maşinii. "Hai, vă rog mult, nu vreţi o cafea?", se roagă de mine de parcă de asta ar depinde, dacă să-l lase sau nu să se verse pe banchetele uzate. După refuzuri repetate, se hotărăşte să bea el singur licoarea anemică şi încearcă să mă cîştige iscodind despre viaţa mea ca şi cînd ar fi vrut să afle într-o cursă dacă îmi plac maşinile tunate, barurile de noapte sau mi-s gîndurile supărate. După 5 minute, ajunsesem să mă izolez şi să parez orice întrebare ar fi venit din partea lui şi să mă port ca şi cînd taxiul s-ar fi condus singur. Ce diferenţă uriaşă e între el, care mă asalta cu întrebările agasante, şi şoferii de firmă, care sînt atotştiutori, strunesc bine informaţia şi tehnica interviului şi se joacă cu tine după pofta inimii. Te folosesc să mai afle ceva în plus, care le-ar creşte cota la bursa bîrfelor, aruncă pe piaţa de vorbe "informaţiile clasificate" ale firmei, îţi arată cum să te descurci dacă eşti la ananghie şi dacă îi superi vreodată te toarnă directorului. Pur şi simplu, nu poţi să-i ignori. M-am urcat în maşina lui Ursus, tipul înalt şi masiv, cu un aer năuc, care trebuia să mă ducă în seara aia acasă. Trecem de primele semafoare în linişte, cînd Ursus începe deodată să mă coopteze într-un joc gen Sherlock Holmes. La început, încearcă să creeze atmosfera de mister, cu priceperea unui experimentat inginer de lumini: "Ştii că azi am dus-o pe şefa ta acasă?" Da, ştiu, şi ce? "I-a fost rău, ştii?" Suspans şi iar tăcere lungă preţ de cîteva stopuri. "Sînteţi numai femei în biroul ăla, ai remarcat, nu? Chiar şi şef de departament e tot o femeie..." Fac eforturi supraomeneşti de gîndire să înţeleg unde vrea să ajungă pînă la sfîrşitul cursei. "Îţi spun acum un mare secret. Ba nu ţi-l spun, că mi-am dat cuvîntul." Nu mi-l spune, vreau eu să îl liniştesc şi m