Noi toţi învăţăm practicile democratice din mers. Nici unul dintre noi nu a fost şcolarizat în vederea democraţiei, iar de luat licenţe ori doctorate în această materie nu s-a putut învrednici încă nimeni, în mod practic. Dintr-un motiv simplu: spre deosebire de ideologiile care încearcă să i se substituie, democraţia nu este un
"-ism" (nu este, adică, un - democratism), ceea ce înseamnă că nu există un "curs scurt de democraţie", care să poată fi predat în chip de doctrină salvatoare, la cursurile de educaţie civică. Democraţia este o practică, nu o ideologie. Aşa că tot ceea ce învăţăm, trebuie să învăţăm pe pielea noastră. Fireşte, există şi ghizi - în acest proces de învăţare prin try and error: specialiştii în teorie politică. Ei ne-au învăţat, de pildă, că în România votul este în principal negativ. Altfel spus, în loc să votezi un candidat pentru calităţile lui, îl votezi din cauza defectelor adversarului său. Potrivit acestei teorii, cîştigătorii procesului electoral, la noi, nu ar fi decît efectul întîmplător al antipatiilor şi nu rezultatul deliberat al simpatiilor. În fond, susţine acest punct de vedere, electoratul nu obţine ceea ce vrea în primă instanţă, ci ceea ce ar detesta mai puţin, în a doua. În acest mod, democraţia românească s-ar fi instalat într-un cerc vicios al insatisfacţiei politice. În primul plan al vieţii noastre politice s-ar afla mereu numai oamenii pe care nu i-a dorit nimeni în special şi care au ajuns acolo unde au ajuns numai şi numai din cauza lipsei de consens în jurul celor pe care unii dintre noi i-ar fi dorit în primul rînd. Ideea este că dacă figurile politice dorite în primul rînd ar fi întrunit consensul societăţii, atunci nu ar mai fi trebuit să ne mulţumim cu opţiunile second hand - opţiuni care îi mulţumesc pe toţi faute de mieux şi pe nimeni cu adevărat. Două sînt presupoziţiile acestei teorii: prima este c
