N-am mai citit o bună bucată de vreme revistele şi ziarele franţuzeşti (nici măcar Le Figaro, să mă ierte Dan C. Mihăilescu, alt figarofil). Şi asta pentru că se apropiau alegerile din SUA, iar mai toată presa franceză a intrat într-un acut delir anti-Bush, delir agravat atît de antiamericanismul vechi al francezilor (atît de lucid analizat, acum doi ani, de J-F. Revel şi de Philippe Roger) cît şi de obstinaţia stîngii franceze de a vedea, peste tot, efectele devastatoare ale imperialismului american, ale mondializării şi ale aşa-numitului "ultra-liberalism". În schimb, am avut, fără motiv, o insomnie rebelă (era să zic "de zile mari") chiar în noaptea scrutinului; m-am trezit pe la trei şi un sfert şi, din reflex, am deschis televizorul. M-am fixat destul de repede pe TV5. Se aştepta victoria lui Kerry, iar moderatorul făcea din înfrîngerea lui Bush o chestiune de viaţă şi de moarte precum şi o condiţie sine qua non a unui viitor luminos pentru Franţa şi pentru Europa (de fapt, ca să citez exact, pentru întreaga lume). Invitaţii de pe platou, cu rari excepţii (cum ar fi istoricul André Kaspi), tunau şi fulgerau împotriva lui Bush, duşmanul de moarte al democraţiei. După euforia iniţială, pe măsură ce veneau rezultatele, comentatorii şi invitaţii se mobilizau, declarau patetic că situaţia e încă incertă şi că e posibil totuşi un deznodămînt fericit. Dar nici măcar prestaţia inevitabilului Bernard-Henri Lévy nu a putut schimba soarta cea crudă şi nedreaptă. Unde mai pui că Romain Gupfil, cineast, fost stîngist convertit la cauze mai puţin revoluţionare, a turnat gaz peste foc declarînd că îl miră dorinţa fierbinte a francezilor de a-l vedea pe Kerry cîştigător, întrucît programul acestuia prevede că retragerea treptată a trupelor americane din Irak nu se face decît prin înlocuirea lor, tot treptată, cu trupele statelor europene din NATO. În final, moderatorului