Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu nu sînt ca ei! Primele mele amintiri despre procesul electoral datează din primii ani ai deceniului 7 al secolului trecut. Mă refer, ca să fie clar, la perioada 1960-'65. Trăiam pe vremea aceea, în calitate de tînăr cu caş la gură şi cravată roşie la gît, în oraşul Turnu-Severin. Eram mîndru de apropierea ruinelor faimosului castru roman Drobeta şi de importanţa lucrărilor ce fuseseră iniţiate la Porţile de Fier. La şcoală, în pauze, ne-ascundeam printre statuile de marmură şi fundaţiile decopertate de arheologi. Piciorul podului lui Apolodor din Damasc şi turnul lui Severus erau atît de banale, încît nu ezitam să ne cocoţăm pe ele şi chiar să desprindem bucăţi din venerabilele ruine, pentru a ne construi propriile noastre cazemate. Şi asta pentru că ideea de conflict transdanubian încă nu dispăruse cu totul, nici la nivelul adulţilor. Dincolo de fluviu se întindea o ţară misterioasă, despre care nu prea ştiam dacă ne e prietenă sau nu. Priveam însă cu invidie "săgeata", şalupa de pasageri ce zbura pe partea iugoslavă. O dată la cîţiva ani, Turnu-Severin se mobiliza în vederea alegerilor. Oraşul era împînzit cu afişe mobilizatoare şi indicaţii privind secţiile de votare. Candidaţii erau oameni verificaţi, reprezentanţi ai partidului unic. Erau şi afişe mari, cu pozele unor oameni sobri, dar îi reprezentau doar pe liderii "de la centru" - Bodnăraş, Apostol, Drăghici etc., şi zîmbitorul Gheorghiu-Dej (la a cărui moarte, învăţătoarea ne-a dat liber, căci nu se putuse opri din plîns; Ceauşescu pîndea din umbră). Pentru noi, pionierii cu cravate roşii (dar fără tricolor şi inel, acestea au apărut ulterior), era clar că se apropie momente importante. În ziua hărăzită procesului electoral (întotdeauna duminică), ne trezeam mai devreme, învioraţi de camioanele cu agitatori care circulau chiar şi pe străzile din centru, cu acces interzis.